July 5, 2017
Dropia în taxi
Mi-am chemat un uber.
Întârziam ca de obicei, dar voiam să termin de citit Dropia lui Bănulescu. Sorbită între un pahar de vin, un expresso dublu, 30 de minute de somn și puțină apă rece pe față, mi se păruse compusă într-o limbă moartă pe care o intuiam, ca un copil discuția unor adulți. Plină de ezoteric și ritualuri perfect plauzibile. Îmi plăcuse la nebunie. Mostră de realism magic românesc avant la lettre. Așa că nu o puteam părăsi. Zăceam la masă cu cartea într-o mână și telefonul în cealaltă. Uber și Dropia.
După 15 minute în care mi-am dat seama că mai degrabă prind o dropie, decât uber-ul, mi-am șters praful de pe aplicația de taxi. 3 minute. O Dacie curată, cu geamurile din față larg deschise.
Ca-ntr-un mariaj final între tehnologie si hârtie, mă grăbesc să trag în poză ultimele două pagini și jumătate din Dropia, cu gândul că o s-o termin de citit în taxi. Poate s-o amesteca mai bine cu traficul de ora opt seara din București, decât cu liniștea din casă.
„Domnița Ruxandra 7. E pe undeva pe lângă Icoanei”. Localul are un nume englezesc, iar șoferul meu peste 60 de ani, așa că nu insist cu denumirea. Este unul din cei șapte pitici ai lui Walt Disney, cu o chelie perfect rotundă și lucioasă, ca o bilă de Marble, ochi mici și ficși de dihor, aerul grav al unui administrator de bloc.
„O găsim noi, nu-i mare strada”. Și-ncepem cursa.
Taximetristul meu este un virtuoz al heavy metal-ului. Ca să vezi. Îl împacă bine cu traficul de București prin care fuge ca puricele pe spinarea pisicii. Cursa e cursă pe bune, fără pauză de alimentare sau schimbare de pneuri. Fugim ca de dracu, cu muzica lui printre noi.
Brusc, recunosc timbrul vocii lui James Hetfield pe Master of Puppets și simt că o să scap cu viață, deși pe Bulevardul Dorobanți avusesem la un moment dat senzația că decolăm. Dropia mi s-a mutat în gât și încerc s-o înghit.
Sunt așezat pe bancheta din spate și mă holbez când și când îngrozit la chelia lui. Îmi pare acum o bilă de la demolări. Mă privește scurt în oglinda retrovizoare cu ochii ăia portocalii de prădător, ține ambele mâini pe volan ca pe o armă și croșetează cu sânge rece. Nu e om mai hotărât să mă ducă pe Domnița Ruxandra, cu dropie cu tot.
Mă încăpățânez însă să-mi termin lectura, așa că-l las pe Titi Aur să-și câștige singur cursa.
Ajungem. Dresat într-ale Uber-ului, dau să ies fără să plătesc.
„Sper că sunteți om serios”
Mă uit la bătrânelul carnivor, cum și-a făcut el loc în cotidianul acesta confuz, în care nimic nu mai e ceea ce pare, pretinzând seriozitate.
„Așa credeam și eu”, îi răspund.
„Face doișpe lei”
Îi las douăzeci si fug.
Recent Comments