Andrei Tudor Dumitrescu

July 6, 2017

Țânțarul

Nimeni nu-și pune problema abisului care se cască în existența și așa scurtă a acestei vietăți nesuferite în lumea noastră, atunci când plouă.

Nimeni nu se gândește cum corpul lui musculos cât un fir de păr trebuie să supraviețuiască printre meteoriții uriași de apă sau printre lamele gigantice de vânt, care taie orizontul și-l lovesc în pântece ca o bilă de la demolări. Vă zic eu, se moare pe capete într-o banală după-amiază de vară în care cerul se eliberează puțin din tensiunea de oțel a soarelui.

Țânțarii trebuie să se ascundă sub frunzele încărcate de apă, printre crăpăturile benigne ale zidurilor, streșinile putrezite ale acoperișurilor, imperfecțiunile din trupul jgheaburilor.

Într-una din aceste zile s-a trezit din somnul larvatic și țânțarul nostru. Cum își petrecuse toată existența de până atunci într-un ochi împuțit de apă, printre pupe, mormoloci și bacterii, nu i se păru deloc nepotrivit apocalipticul botez care agita acum balta. Nicidecum. Țânțarul luă lumea în care se născuse așa cum era.

Își dezlipi amorțit aripile de corpul uscat ca un trabuc și apoi lenevi preț de o clipă cu picioarele lung întinse peste pielea vineție a apei. Cât o respirație. Gata, i se încheiase copilăria, trebuia să se apuce de treabă.  Și, odată cu acest gând, îi veni imediat în minte, ca după o dictare șoptită de nicăieri, orarul ontologic care avea să-i ocupe fiecare clipă până la sfârșitul vieții: „Așa, care vasăzică trebuie să umplu inelele astea stafidite cu sânge, să găsesc un ochi de baltă, să croiesc un sac trainic, în care să las ceva sute de ouă și să mor”.

Țânțarul se opri puțin din cugetat.

„Abia aștept!”, își reveni el într-o fracțiune de secundă. Dar, în timp ce porni zbârnâind prin văzduh, un gând întârziat la apelul de dimineață îl abătu la sol: „A, stai, trebuie să mai găsesc și un mascul” își spuse.

Atunci, pentru întâia dată în efemera sa existență, două certitudini îi dădură târcoale: era femelă și nu putea fi singură. Îl înghesui așadar și pe insuportabilul – deja – mascul în programul ei aglomerat, undeva între festinul cu sânge și construirea cuibului de apă.

„N-o să mă necăjească mult!” se lumină ea. Și porni mai departe.

Ploaia stătuse, deși cerul atârna în continuare încărcat de nori ca o plasă cu cartofi.

Nările flămânde de pe abdomen o conduseră în apropierea unei case mari, cât o planetă, care emana toată un miros îmbietor de dioxid de carbon, semn că acolo trăiau mamifere gustoase. Pentru ea, olmul dulce de carbon însemna viață. Se avântă optimistă înspre obrazul plat al casei și căută vorace o crăpătură de căldură prin care să-i pătrundă în pântec. La scurt timp o ușă se deschise scurt – suficient cât să poată izbucni înăuntru. Gata, avea să mănânce.

Și atunci, sufletul ei mărunt de chitină se umplu de o enormă bucurie, pe care și-o înfrânse cu seriozitate: „N-am timp de prostii!”. Se înfipse cu toate cele șase picioare în muchia dintre doi pereți albi și așteptă acolo, subțire și cenușie cum era, ca umbra unei gene. „Răbdare”.

La masă stătea un uriaș. Se uita insistent într-un obiect luminos pe care-l mângâia când și când cu degetele-i gigantice. A stat așa o veșnicie. I se părea teribil de caraghios că o vietate poate pierde atât timp privind un obiect. Indiferent de obiect. Uriașul se ridică de la masă, stinse luminile, dădu jos de pe el niște piei și se aruncă în pat ținând în mână obiectul luminos, care iradia căldură. Așteptându-l, simțea timpul pierzându-se.

„Sper să mănânc până mă sting” se gândi ea socotind că masculii din orice specie sunt o pierdere de vreme.

Când, deodată, ochiul de lumină se topi în beznă. Plonjă ca o săgeată în întunericul gros și se înfipse cu colții în pielea moale a gâtului. Un murmur cald vibra împrejurul ei, tot pământul de sub picioare era viu și tremura ritmic, ca-ntr-un ritual. Începu să muște din epidermă ca dintr-un măr, până ajunse la sevă. Apoi, fixându-se pe picioarele-i lungi, desfundă pielea de fiecare firicel de sânge, până când se umflă cât o măslină.

Era amețită și satisfăcută, ca după o beție hrănitoare. Se ridică cu greu de la sol hotărâtă să se odihnească puțin printre faldurile albe ale perdelei.

Noaptea următoare așteptă să-și surprindă prada în același ritual de hrănire. Uriașul zăcea inert la masa lungă, ca un zeu prost. Mângâia obiectul de lumină, cu efecte epileptice pentru că de data aceasta capul îi căzu greu peste brațul lung și pică așa în nesimțire, într-un somn adânc.

Încercă acum pielea de pe braț. Era elastică și tare, ca o smoală aproape topită. Nu reuși să se sature și coborî pe picior, mușcând din trei puncte pielea groasă, în timp ce contempla nostalgic chiolhanul dionisiac al primei nopți. „Nimic nu se compară cu prima oară”.

Noaptea următoare uriașul era mai ludic decât de obicei. Aprinse toate luminile și scrută cu privirea orizontul alb al camerei în căutare de ceva. Din când în când dădea din brațele-i uriașe ca niște macarale, generând curenți neplăcuți de aer care o agitară puțin, așa că se așeză în praful gros de pe biblioteca înaltă de cărți, privindu-l pe căpcăun cum se agita greoi și sporadic, ca Godzilla ieșit din spuma mării. „E așa caraghios”, gândi ea cu puțină candoare.

Uriașul se sui pe masa lungă, de unde mătură energic tavanul cu un pămătuf colorat, suflând greu și înjurând. Trase de masă să o apropie de bibliotecă – pesemne simțise el ceva cu ochii lui albaștri și sticloși. Încercând să se suie din nou pe masă, se dezechilibră și în cădere se intersectă inevitabil cu biblioteca de cărți, ca un val care izbește o stâncă. „E savuros sărăcuțul”, se delectă ea.

Uriașul zăcea acum pe jos cu rama unei poze, pe care o agățase în cădere, spartă lângă el. Se ridicase teafăr și nevătămat și privea pierdut la acest obiect subțire, fără nicio lumină sau căldură în el. „Ce-i mai place să-și piardă vremea cu obiecte!”

Doar că acest obiect avea o putere rară în el, pentru că, deși nu se mișca în lumină ca cel din primele nopți, îi umezi uriașului neîndemânatec ochii albaștri, care acum erau și mai sticloși. Uriașul privi lung și fix poza și începu să plângă mai întâi înfundat, fără niciun zgomot. Apoi un tunet sec îi răzbătu pieptul și-și acoperi fața în pumnii mari și roșii.

Uriașul îi inspira milă. Undeva sub scoarța pielii sale, ascuns între coastele-i întortocheate ca un atol, zăcea ascuns într-un grăunte de lumină sufletul lui aprins, dar singur, asemeni sufletului ei. Și de atunci, uriașul nu i se mai păru atât de uriaș. Și nici atât de prost.

Noaptea următoare se întâlni la hrănit cu un mascul. Subțirel ca tras prin ascuțitoare. Hămesit și neghiob. Zbura în spirale cenușii prin întuneric și zbârnâia neliniștit în căutarea ei pe pielea albă, lovită de lună. S-au așezat pe abdomen, ca două pume la adăpat, în mijlocul deșertului. „Știi ce avem de făcut”, i-a spus.

Hotărât lucru, căzuse în admirația uriașului blând. I se părea înduioșătoare slăbiciunea lui pentru obiecte de tot felul, pe care le ținea în mâini cu răbdare infinită, contemplându-le în liniște, parcă topit în cea mai profundă meditație. O carte, o poză, o ceașcă, telefonul mobil. Cum dormea el răpus, în nesimțire totală, bătut de lumina lunii, ca un colos de marmură. Cum se mișca previzibil prin cameră, ca o cometă docilă, mânată de o forță nebănuită pe aceeași orbită între cei patru pereți ai camerei albe. Îl însoțea bâzâind satisfăcută și el atunci mișca brațele lungi, desenând de jur împrejurul lui nori de furie.

Până într-o seară.

Afară ploua rapace. Geamul stătea căscat și limbi reci de aer pătrundeau în căldura umedă a camerei mici. Ea zbura veselă în lumina lămpii așteptându-și uriașul. Unde era? Trecuse de ora lui. Atunci, în pragul ușii, apăru. Stătea nemișcat ca o cariatidă, ținând în mână alt obiect, nou. În tăcerea scurtă, uriașul ei se repezi către ea și suflă din noul obiect un vânt albicios cu praf fin mirosind a vopsea, a groază, a moarte.

„Mori în morții mă-tii și lasă-mă să dorm”.

Speriată, sufocată și rănită își scuipă sufletul afară, prin crăpătura de întuneric a geamului și se aruncă la pământ, căutând adăpost. Stropii grei de ploaie o loviră ca niște pumni. Întâi unul mărunt, spart dintr-o băltoacă, apoi unul negru și înecăcios, căzut din întunericul cerului, apoi altul și altul și altul. O doborâră la pământ unde zăcea lapidată într-o baltă de mizerie și fire subțiri de praf care îi zgâriară tot trupul.

Încercă să-și deschidă aripile năclăite, dar nu putu. Într-un joc ciclic al vieții, era toată lipită, din nou ca o larvă, doar că de această dată agoniza în niște dureri cumplite, pe care nu-și amintea să le fi avut la venirea pe lume. Picioarele i se frânseră răpuse sub greutatea picăturilor rotunde, trupul i se umplu de apă, nările i se înecară de praf și punctul de lumină din ea se stinse.

Dimineața următoare, în balta rămasă după ploaie, cenușie și rece ca o lamă, trepidau de viață, prinse într-o membrană luminoasă, sute de larve. Viața le aștepta. Din nou.