Andrei Tudor Dumitrescu

July 18, 2017

Musca la maraton

Ajuns acasă la doișpe noaptea, mă pun pe citit. Kiki doarme pe canapea și știu că nu are sens s-o trezesc: după mișcarea teleghidată a pleoapelor este în cel mai cărtărescian REM.

Citesc povești scurte, să nu adorm. Poveștile scurte prezintă toate avantajele și dezavantajele unei relații pasagere: te atrag de la primele cuvinte, sunt intense, dar cum îți devin familiare, se termină abrupt, lăsându-te nedumerit si atârnat cu gândul la ele.

Afară e deja prea frig să mai las geamul deschis (deh, noul model de iulie în București!) așa că îl închid și mă bag în miezul patului, sub plapumă.

O muscă fugită din iarna d-afară taie aerul camerei, ca avionul la paradă. E o muscă enervantă, excesiv de bâzâitoare și invizibilă. Citesc. Bzzzz. Mă las într-o rână  pe stânga și dau pagina. Bzzzz. Scot un picior de sub plapumă. Bzzzz. Mă așez pe spate cu cartea vizieră. Bzzzz.

Turbioane de bzzzz-uri se mișcă brownian cu viteza luminii prin toată camera, când mai aproape, când mai departe. Din când în când, pieptul înaripat se lovește de geam sau de abajurul lămpii, semnalând că nu este o fantomă mică și ludică, ci o muscă banală și împuțită.

Sunt zen. În mod clar o să obosească. Zboară ca dementa de jumătate de oră.

Tactul acesta rece mă părăsește însă și, pe nesimțite, las cartea din mână și mă întind natural spre telefon. Caut cât rezistă muștele la bâzâit. Aflu despre ochii lor compuși ca niște boxe de magnetofon, despre aripile sidefii care bat cu viteze de douăsute de ori pe secundă, despre mișcările lor de ninja. Dar nu cum să le faci să tacă.

Deodată, văd! Pe draperia cappuccino zace o muscă verde-solzi, ca o pată de ojă. Mă apropii de ea, e proastă sau paralizată că nu se mișcă, dar și tăcută ca o statuie. O mângâi totuși tovărășește cu cartea să-mi afirm poziția de cneaz al dormitorului meu. Cade lată, ca după o beție cu absint. Nu e însă musca mea.

Musca mea bâzâie atletic, acum mai scurt și apăsat, lovindu-se energic cu capul de geam, de pereți, de scrin, de ușă, de tăblia patului, de draperie, de lampă, de bec, de bec, de bec, în fine, de timpanele și de nervii mei. Are pasiunea unui rocker care a prins ultimul bilet la concertul Nirvana de săptămâna viitoare. Și a aflat că se mai ține, cu tot cu Kurt Cobain.

Mă îndrept spre pat. „O să obosească”. Dar pe drum mă las pradă instinctului de a-mi pune ceva să beau. Vin roze, că e deschisă sticla. Mă întorc cu paharul de vin. E pe jumătate gol. Prind în drum un țânțar mic și un păianjen negru ca un bob de cerneală. Dar nu musca.

Citesc. Nu mai înțeleg nimic. Musca bâzâie și odată cu ea bâzâie și poveștile scurte pe care le țin în mână, răsăritul soarelui, vinul din pahar și apa din duș. Bâzâie viața mea, garantat, pe cel puțin o lună.

Sunt disperat. Mă așez turcește în colțul patului și încerc să o împușc cu privirea prin cameră. Nu e. Nu e. Doar bâzâie. Doamne, doamne ce nenorocită!

Și atunci, Kiki intră în cameră ca un zombi teleghidat. Mă privește amestecat cu visele ei, stinge lumina și se prăvălește regulamentar în pat, lângă mine. Eu sunt încordat ca o gorilla în călduri. Mă duc să aprind lumina să omor musca. Nu-mi pasă de consecințe, da?

Dar stai… să fie oare cu putință? Nu mai bâzâie! N u   m a i   b â z â i e! Ahahahaha. S-a potolit. O sărut pe Kiki și mă bag lângă ea. Ce noapte bună!