Andrei Tudor Dumitrescu

O oră de pierdut între două întâlniri, inutil să mă întorc și să plec de la birou. Așa că intru într-un Starbucks și-mi iau grande-latte-cu-cafea-mai-tare-fără-frișcă. “Și fără alte arome?” “Fără alte arome”. Băiatul de la Starbucks are o freză perfectă, de Superman. “Mai bună ca a mea”, constat sec.

Mă așez și-mi scot direct artileria grea: MacBook Pro-ul, designed by Apple in California și Assembled in China.

În Starbucks e răcoare și jazz și bine.

Împart aerul condiționat cu doi hipsteri care socializează contemporan, încremeniți în telefoane, ca doi călugări shaolin în meditație. Din când în când, își mângâie bărbile preoțești sorbind din cafele, fără să se privească.

Figuranți în piesă mai sunt doi corporatiști – el și ea – cu laptopurile scoase. Chicotesc la câte un .gif pe care el i-l arată ei. Nu cred că s-au combinat încă. Dar ritualul de împerechere e în plină desfășurare. Asta după privirile nemiloase pe care i le aruncă internului de la Starbucks, nimerit între ei să le curețe masa, ca antilopa între lei. Bonnie and Clyde de Pipera.

Împraștiați la mesele de afară sunt câțiva elevi de liceu, grupați ca-ntr-un ritual urban în jurul unui Grande Mocca cu frișcă, înjunghiat de patru paie. Râd zgomotos. Doi fumează. Alți oameni, câte unul, câte doi, fumează șters în plan îndepărtat.

Sunt pus pe treabă, dar nu exagerez: citesc emailuri.

Pe lângă mine trece o mamă. Împinge un cărucior gol. La piept ține bandijonată în wrap o fetiță. Maximum un an. După ea, împleticit ca un cărăbuș îmbătat de primăvară se ține un băiețel de până în patru ani. Vorbește repede și foarte articulat, pe un ton de reclamă. “Unde stăm, unde stăm?”.

Fără să-i zică nimic, mama se repede împovărată spre cele patru fotolii verzi din spatele meu. Face o manevră imposibilă cu căruciorul, lovește niște scaune, se scuză inerțial unor clienți imaginari, cea mică începe să țiuie înfundat, ca un horn de luptă care prevestește războiul. Pe unul din fotolii zace o geantă galbenă, MK, păzind nepăsătoare locul.

Mama se înroșește ca cerul de iulie pe litoral. Se învârte din nou pe călcâie, lovește din nou scaune, fetița plânge de-a binelea, gândăcelul insistent de lângă ea zbârnâie precum coada unui crotal: “De ce plecăm, mami? De ce plecăm?”

Pălmuit de tăcerea mamei, băiețelul îi împunge atunci în spate următorul cuțit: “EȘTI O NESIMȚITĂ!”. Clar, cu tonalitate, asezonat cu o privire încruntată care să-i dramatizeze sentința aplicată părintelui.

Mama pare înfrântă. Răsuflă un “ce ai zis?” subțire, pe un ton de biserică, sperând că vorbele clare îi veniseră dintr-un univers paralel.

“EȘTI O NESIMȚITĂ”. Al doilea glonț. O clatină de pe picioare. Culoarea din obraji i s-a făcut imposibil de roșie. Rușine, frustrare, surmenaj. Între palmă și lacrimi, mizez totuși pe lacrimi. Pare rănită rău și dispusă să cedeze. Escapada ei la Starbucks e purgatoriu.

Și atunci, parcă mângâiată de îngerul blândeții și-al liniștii, dă jos straturile de cotidian de pe ea ca o vestală aflată în plin ritual de curățire: pe fetița plângândă o așează în cărucior și-i blochează cu un biberon protestul, paharul lung cu cafea îl așează pe masa din apropiere, wrap-ul îl îndeasă în geantă, își trece plat mâinile prin părul perfect ciufulit și se ghemuiește pe vine lângă protestatar. “Mami, ai vorbit urât. Ai spus un cuvânt rău. Ce ți-a spus mami despre cuvintele rele? Că nu au loc la noi în famile, da? Le gonim afară, pe toate, nu ne jucăm cu ele, nu le băgăm în seamă.”

Scena mi se întrerupe. Din spate mă bate pe umăr un coleg avocat. “Hai salut, ba!”. Suntem doar amici, dar ne știm de un car de ani. “Salut”. Începem o discuție relaxată despre vacanțe. Trinomul Turcia-Grecia-Italia.

Ne plângem apoi – ambii tați a câte doi copii – de cât de greu o să ne fie nouă în vacanță cu ei. Cum nu ne ascultă. Mai greu decât ne este în week-end, atunci când îi vedem “mai mult”. Și nu ne ascultă. Asta e, că nici nu ascultă.

Peste umăr, în dreapta mea, mama s-a așezat la o măsuță rotundă cu pacienții ei. Aghiuță bea apă și își dedică toată energia să dovedească un tort cu morcovi adus de internul-antilopă. Pe fetiță o ține în brațe și-i vorbește, făcând-o atentă la o jucărie cu lumini. Printre picături, cafea. Vacanța ei.