Andrei Tudor Dumitrescu

În orice casă, oricât de proaspăt construită ar fi, se ascunde cel puțin un gândac. Mare, negru și lucios, ca un pantof din piele lăcuită.

Probabil că există timid în bezna de sub albul pereților voștri din rigips, pe sub flintele din carton presat pe care vi le-ați cumpărat de la magazinul de bricolaj, pe sub podelele moi, îmbibate cu detergent biodegradabil din portocale, peste care vă calcă afabil copiii și pisica.

Parazitul de sub pielea casei voastre, martor tăcut al cotidianului diurn.

Trăiește mulțumit în întuneric. Pentru el întunericul vostru înseamnă viață. Fără să fie un mofturos, lumina de apartament, naturală sau artificială, îi miroase a moarte. De aceea, în momentele când vă întoarceți acasă noaptea, îmbibați în fericirea conjuncturală pe care o oferă alcoolul și aprindeți lumina, îl surprindeți mare cât un OZN în mijlocul sufrageriei, tronând peste agoniseala voastră efemeră.

Și atunci, banalul bec se transformă într-o ciupercă nucleară, lumina îi zbiară incandescent „O SĂ MORI!”, iar el se repede ca apucat spre cel mai apropiat punct de umbră, unde pielea lui neagră să se topească în anonimatul dintre doi pereți.

Timidă vietate. Inconștientă de reziliența-i care ar trece-o fluierând printr-un cataclism nuclear, inconștientă de numărul său care în orice cvartal mai civilizat îl depășește pe cel al stelelor din Calea Lactee, inconștientă de frica pe care – unu la unu – o insuflă unui adult sigur de altminteri pe sine și iubit de părinți în copilărie.

Ce își dorește inerțial este ca, existând în lumea noastră, să populeze nevăzutul din ea. Eroul nesemnificativului.

Acestea fiind spuse, poate o reușesc să va fac să vărsați măcar o lacrimă dacă am să vă spun că, după un an și jumătate de război rece, am reușit să-l omor, în sfârșit, pe al meu. Pe Grigore. Da, avea și un nume.

Grigore era imposibil de mare. Îmi aduc aminte că, aprinzând într-o noapte lumina, l-am descoperit plonjând sub un perete fals și m-a încercat o revoltă soră cu cea a descoperirii unui șobolan sforăind pe canapea.

Adică eu, om civilizat, să am gândaci? Nu gândaci, Gândac!

De atunci Grigore a prosperat, s-a înmulțit și m-am trezit când și când cu tot felul de epigoni ai lui. Pe unii din ei i-am încolțit și epurat, pe alții i-a lichidat pisica.

Însă când îmi era lumea mai dragă, ca umbra unui zeppelin, îmi apărea printre picioare Grigore, să mă anunțe că este încă împăratul casei mele mari și scumpe, pe care o plătesc pentru 30 de ani în rate.

Totul până în această noapte. În această noapte, la lumina caldă care se scurgea dintr-o aplică mică din inox, la buza unghiului de nouăzeci de grade dintre parchet și perete, stătea indiferent Grigore, ca un veteran cu pieptul greu de decorații.

O fi îmbătrânit și-si trăia ultimele clipe cu demnitatea unui general din Legiunea străină? O fi crescut atât de mare încât să dezvolte și o inteligență pe măsura adevărului simplu că lumina nu ucide? S-o fi plictisit pur și simplu de incapacitatea mea de-ai pecetlui soarta? Devenise prea arogant? Cine știe…

Cert este că duelul a fost scurt. În cele 3 minute cât mi-am ales the weapon of choice (doar nu vă imaginați că l-aș fi răpus cu mâine goale?), Grigore al meu nu s-a mișcat. Și-a primit pe spinare iertător dovada incontestabilă a superiorității civilizației din care fac parte: un pantof lăcuit de costum, negru ca el, Louis Vuitton. L-am îngropat în hârtia igienică în trei straturi Zewa, fără mirosuri, cu care îl și adunasem de pe jos.

Și i-am scris, se pare, un epitaf udat cu 3 pahare de Liliac.

Întunericul din casa mea își așteaptă stăpân.