Andrei Tudor Dumitrescu

Din pântecele mașinii ies scântei care aprind o tuse guturală, de bariton. Înăuntru e un miros de căldură fierbinte cu care aerul condiționat se amestecă neplăcut, ca sarea cu limonada. Degetele mele de pianist încep ritualul de vară: oprește aer – deschide geamuri și trapa – mută pe Bluetooth – Andrei’s Iphone – Itunes. E noapte. Plec spre casă cu puțin Coldplay / Gravity. E prea cald pentru orice altceva.

Mini-ul alunecă pe șoselele goale ca la un campionat de bob și Coldplay-ul face loc pentru puțin Placebo / For What it’s Worth – Starboy / False Alarm – The Black Keys / Little Black Submarines.

Sunt în mod clar pus pe fugă. Iar am șaisprezece ani și am furat mașina pe care ai mei nu au avut-o niciodată. Numai gândul îmi injectează puțin acid în genunchi și încep să zâmbesc. Schimb pe sport manual și dau fără milă drumul la tsunami-ul de benzină care-mi pompează prin toate țevile în inimă. Mașina se lipsește de asfalt ca o picătură de smoală și urcă cu un mârâit constant în trepte printre petele albe de vopsea de pe șoseaua fierbinte.

Când ajung la Marylin Manson / Third Day of a Seven Day Binge plonjez din giratoriul de la Charles de Gaulle ca Apollo 13 spre Pământ direct în fundul îngust al unei Dacii 1300 care-mi taie tacticos calea. Mini-ul se zburlește într-o frână bruscă ca un cotoi care a văzut cel mai mare dulău cu ochi roșii. Dulăul alb și ruginit are însă mai degrabă aerul unei vaci indiene, care merge agale, neabătută și nesimțită pe Bulevardul Prezan cu un amețitor 30 de km pe an.

Îl împușc cu farurile, țâșnesc apoi în stânga lui și mă opresc să-mi vărs furia pe care orice măruntă greșeală în trafic i-o secretă firesc bucureșteanului degrabă vărsătoriu de sânge. Ce căuta Dacia asta dogită în raliu’ meu, nene? Și-n trăirile mele de pilot?

Din dreapta mă privesc îngroziți patru ochi bătrâni.

În Dacia prăfuită stăteau ascunși, ca-ntr-o mașină a timpului, doi adolescenți surprinși la primul sărut de tatăl ei. Eu eram tatăl ei. Sau așa m-am simțit. Erau atât de implicați în proto-incidentul din trafic, că el greșise probabil treapta de viteză și acum mașina se pregătea să moară sub ei, ea încerca să-l consoleze, mângâindu-l cu o mână creponată pe umărul cocoșat. Din ochi mă implora să-i las.

Și atunci temperatura din obraji mi-a atins punctul de fierbere, ochii mi s-au umezit într-un reflex necondiționat de empatie și spiritul de rebel feroce mi-a aterizat înapoi în corpul de om serios, unde s-a atrofiat într-un „vă rog să mă scuzați”, bălmăjit peste geamul care rămăsese deschis.

Nu mai avusesem demult loc de bunici în gândurile mele. Cu siguranță nu mă așteptam să le întâlnesc siluetele bătrâne pe Prezan, într-o Dacie mai mult moartă decât vie, încumetându-se să ajungă prin noapte acasă. Încă amândoi.

Așa că, mulțumesc, merg pe Gavin Greenaway / Stone in My Heart cu 40, până acasă.

În dreptul Fântânii Miorița zăcea în întuneric o mașină de poliție cu radar, ca un jder la pândă. Trec pe lângă ea cu lentoarea celor 40 de kilometri gândindu-mă la bătrânii mei. Nici n-am observat bine figura fosforescentă a polițistului care mă privea cu o mimă complet nedumerită în timp ce mă prelingeam pe lângă ei agale, plângând de-a binelea.