Andrei Tudor Dumitrescu

“Ia și înghețată”. Și înghețată.

Mega. Înăuntru pare o stație spațială din anii 80, unde viața se desfășoară încă nestingherită în contrast cu calvarul de afară. Aer condiționat. Munți de produse. Mirosuri de tot felul, în general plăcute.

La raionul de băuturi, doi angajați stau degajat de vorbă. Au până în douăzeci de ani.

Unul, roșcovan și bărbos, stă pe vine și pigulește între sticlele de bere pentru hipsteri: cu ghimbir, cu coacăze, fără arome neagră, fără alcool cu lămâie.

Celălalt, lung cât o țigară din gumă, este mai harnic: mută voinicește baxuri de apă plată pe rafturi. Pare că s-a năcut pe o plantație de apă plată și face asta de când lumea.

– Tu știi, bă, care e secretul pentru o viață fericită? îl întrebă crupierul de beri.
– Ia înnebunește-mă, răspunde Apă-plată.
– Să nu-ți dorești nimic.
– I-auzi.
– Pă bune, întărește roșcovanul așezând sticlele de bere ca pionii la șah.

Băiatul cu coloana din gumă îl privește mefient, pendulând ca o talangă între căruciorul plin cu apă plată și rafturile goale.

– E dovedit științific, întărește barbă-roșie.

Urmează inevitabil demonstrația:

– Uite, oamenii care nu vor nimic, nimic, nici vacanțe, nici mașini, nici mare, nici munte, nici chiar bere nu le lipsește nimic. Sunt bine mersi. Invers, oricât te-ai stresa, o să mori nemulțumit.

Îi întrerup:
– Peroni la sticlă?
– Six pack? mă întreabă filozoful roșcat.

Băiatul înalt își oferă un moratoriu de la corvoada descărcatului: “Veniți cu mine”. Și mergând apăsat, îi aruncă discipolului lui Diogene:

– Robi, mă sperii câteodată.

Îl urmez vinovat că vreau atâtea lucruri în general și în special acum de la Mega. Apuc privind cu sfială six pack-ul de bere pe care știu că nici măcar n-o s-o beau: am luat-o doar pentru că e cald și n-am ce să le dau invitaților care au plecat toți la mare și la munte în ciuda filozofului berii.

Ies din Mega. Am luat de toate.

“Ah, înghețată!”. Asta e. Nu-i trebuie înghețată dacă vrea să fie cu adevărat fericită pe 43 de grade.