Andrei Tudor Dumitrescu

July 10, 2017

Furculița lui Hermes

„În primul rând, Hermes nu a avut furculiță, deci titlul ăsta e tâmpit din capul locului.”

<Nepotrivit.>

„Tâmpit de-a dreptul, nu nepotrivit. Așa. În al doilea rând, și dac-ar fi avut, nu conta, pentru că pe vremea lui oamenii nu mâncau mâncare care se mănâncă cu furculița”

<Soro, Hermes n-a existat…>

„Ce, ziceam eu c-a existat? Ziceam că e nepotrivit să numim așa evenimentul”

<Tâmpit>

„Pardon?”

<Tu ziceai tâmpit, eu am zis nepotrivit>

„Whatever”

Cele două femei stau conspirativ arcuite peste masa mică, rotundă, pariziană. Gemene de circumstanță, și-au comandat identic: cappuccino, în două căni caraghios de mari cât două boluri de supă, limonadă în pahare cu trup de viespe, piciorul verde și o semilună de lămâie înfiptă în buza cupei, câte o tartă mică și rotundă, de pe care se văd înghesuite căpșoare de zmeură.

Pe masă, vraiște de hârtii colorate. Una a scos un Apple mic și subțire, cât o lamă de aur roz pe care îl ține închis. Cealaltă intră în acest dialog cu o tabletă învelită în piele roșie, ca un ambalaj de ciocolată. În înghesuială își fac loc și telefoanele lor mari, cât niște tablouri.

<Ce dracu’ ne-a venit nouă cu Hermes, a? E lansare de revistă de lifestyle pentru bărbați, vin actori, chefi, creatori de modă, manechini.>

„Mda, toți maneliștii.”

Râd conspirativ.

<Da, tu, da’ ia uite ce scrie aici> – îi arată obrazul tabletei roșii – <zeu călător, atlet, patron al jocurilor și exercițiilor gimnastice…>

“Ha! Și ce-i cu asta? Nu-s în target marțafoii ăștia”

Cele două sibile se uită puțin de jur împrejurul lor, căutând inspirație. Privirea le sucombă în scurt timp arestată de telefoanele lucioase ca o oglindă fermecată. Le mângâie puțin, apoi își reiau profeția.

“Auzi, da’ de unde citeai tu asta, fată?”

<De Hermes? Din wikipedia, de unde?>

“Ia arată-mi și mie… Păi asta-i despre Hermes al nostru, soro”. Fata cu laptop nefolosit arată spre o geantă mare, portocalie, care atârnă de marginea scaunului, ca o operă de artă în vid.

<Ahahaha, ce proastă sunt. Și cu calul ăla? Ce-i cu calul?>

“Care cal? Din emblemă? Păi uite, tot aici zice. E Pegas. Calul care zboară”. Fata cu geantă portocalie își scufundă ochii negri în tabletă. “E foarte tare cum zic ăștia aici. Cică emblema e o metamorfoză. Adică între mers și zbor, știi? Și fiecare obiect pe care îl fac ei e o metamorfoză între confort, eleganță, calitate și inteligență practică, care ei speră să ne facă fericite. Ceva de genul.”

<Scumpă metamorfoză.>

Râd puțin.

“Mda. Dar e tare. Și noi nu ne-am putut gândi decât la furculița lui Hermes ca temă de lansare. Nici măcar nu au rubrică culinară în revista aia.”

<Ba au>

“Au?”

<Au!>

“A, ok, atunci”, se destinde fata care-l poartă pe Hermes la braț.

„Eu zic că-i suficient până la urmă”, decretează după încă puțin cappuccino fosta critică a sloganului. „La o adică, în ce hal ne plătesc ăștia, ce ne mai batem capul? Băgăm că-i Hermes, ăla cu gimnastică sau cum ziceai tu mai devreme, virilitate, alea, alea. Plus că ține și de feșăn…”, privind cu înțeles spre geanta portocalie.

<Mda, Hermes e în primul rând feșăn. Nu știu cine se mai uită la chestiile alea cu zei.>

„Clar”

Râd.

„Auzi, da’ asta cu furculița de unde ai scos-o?”

<…>

„Nu putem să numim evenimentul direct Hermes?…”

*

Photo credit: http://vulgarminimalist.tumblr.com/post/13439882305