Andrei Tudor Dumitrescu

July 19, 2017

“Cea mai frumoasă cafea”

Femeia intră cu greu în mașina mică, ajutată de brancardier. Vlaga i-a ieșit din corp, cum iese culoarea dintr-o tempera stropită cu apă. Își cere geanta. Caută în ea și scoate o tabacheră din piele brună cu irizații roșiatice, ca o mască aztecă. Scoate o țigară și începe s-o fumeze. Sudează două țigări până să-mi zică ceva. Mâinile îi tremură ușor. Zâmbește stângaci privindu-mă, ca o adolescentă în curtea liceului.

Sorbim fiecare cafeaua dintr-un pahar de plastic, cât un degetar. Vorbim nimicuri în drumul de la spitalul unde face dializă, spre casă. „Încă o zi frumoasă, cu soare, de care nu mă pot bucura”. Nu zice asta, dar cred că o simte. E puțină în cuvinte, puțină în trup, puțină în prezență. Stă în mașina mică, bea cafeaua din degetar și fumează, ascultându-mă. Parcă nu vrea să îmi afecteze mai mult cotidianul aglomerat de tânăr avocat cu problemele ei care continuă de peste doi ani.

La un semafor gândurile îmi fug aiurea pe geam.

O văd în ziua în care m-a dus în prima zi de școală. Purta o fustiță ecosez, roșu cu verde, ciorapi negri de lycra și pantofi lăcuiți, cu toc mic și gros ca Ludovic al XV-lea. Îmbujorată, parfumată și zâmbitoare, mă ținea strâns de mână. Semăna cu o școlăriță ștrengară. Era atât de tânără.

O văd când a intrat fericită într-o dimineață în dormitorul meu mic, trezindu-mă să-mi spună că intrasem la facultate după un concurs de dosare la care tot ea mă înscrisese, să mă scape de armată. S-a bucurat de bucuria mea și mi-a făcut, după multă vreme, micul dejun: tartine cu vinete și roșii. Am fumat înainte o țigară împreună, la cafea, discutând degajați ca doi oameni mari.

O văd dând buzna în casă și căutându-mă prin toate camerele, după ce mă abandonase o întreagă vacanță de vară la țară, spre fericirea mea nemăsurată. M-a strâns atât de tare în brațe de parcă mă recuperase din ghearele traficanților de carne vie. „Nu te mai las să pleci atât de mult singur!”. Nu ne-am mai strâns niciodată așa. Nu ne-am prea mai strâns de fapt în brațe, decât la zilele de naștere. Ea era o bună ascultătoare, eu nu prost confesor, emoția circula între noi într-un singur sens. Mie mi se cuvenea totul din viața ei, ei nimic din a mea.

Acum o privesc palidă și docilă. Are frumusețea lipsită de viață a unei statui.

Când bem cafeaua aceasta la degetar, are leucemie. Și încă ceva: o boală cu o denumire exotică, asemeni unei stele îndepărtate, care îi macină rinichii și celelalte organe. De aceea poartă înfipt în gât un furtun pentru dializă, ca o pană la pălărie. Merge cu el peste tot. Mai greu la duș, pe care nu-l mai face de plăcere sau noaptea la somn, pe care nu-l mai poate dormi pe partea ei preferată. I-au spus că este o situație temporară, pentru că toate venele-i sunt sparte și nu mai au pe unde să-i curețe sângele din corp.

Mașina merge liniștită prin soarele de septembrie, virând nepăsătoare printre amintirile mele. „Hai că e frumos până la urmă azi!”. Încuviințează tăcută și zâmbește.

 *

„Câștigați un expressor de la Nespresso cu foarte, foarte multe feluri de cafea, 24 cred că sunt, dacă ne dați un telefon și ne spuneți care a fost cea mai frumoasă cafea din viața voastră.”

Vocea afabilă de la radio mi se adresează foarte personal, după mai bine de 10 ani. O ascult sub duș într-o dimineață de vară, înainte să plec spre birou. Mi se luminează ochii.

N-am să sun, nu suport expunerea pe care ți-o dau concursurile. Dar aș fi vrut să le mulțumesc pentru că au adus amintirea aceasta înapoi în viața mea.

Cea mai frumoasă cafea am băut-o cu mama, înainte să moară, într-o mașina caraghioasă care nu-mi plăcea și pe care nu mi-o permiteam oricum, în drum spre casă de la ultima ei dializă. Se simțea rău și îmi luasem o zi liberă s-o aduc de la spital și să stăm împreună.