Andrei Tudor Dumitrescu

September 25, 2017

Drumul

Toamna devreme cerul de țară schimbă măști. De sub norii ultramarini mustind a lumină ies toate culorile lumii. Satul pare spoit cu un machiaj de vodevil: țigla e mai roșie, tufănelele sunt aprinse în mov, bordo, liliac apos sau albastru electric, râul clocotește metalic în matcă, printre pietre albiciose, gri și roz pudră.

Se strânge via, se sfarmă mustul, se culege porumbul cu dinții de aur, se taie lemne pentru iarnă, se adună prunele moi, cu carnea colorată ca mierea și se fierb în țuică. Viața își turează motoarele în forfota nebună de dinaintea înghețului cenușiu, când totul va amuți într-un stop cadru. E fum în curți, e praf pe uliță, e soare pe cer. E viață multă în aerul de toamnă, tot satul pare galvanizat de ea. Fiecare vrea să facă cât mai mult, trezit din coma verii.

În așa o zi am pornit să-l plimb pe Horia cu trotineta de-a lungul albiei late a Vâlsanei. Plecasem regretând un pahar de vin alb, o carte și câteva ore de somn, dar le-am uitat repede pe toate, îmbătat de agitația de film mut din jurul meu. Malul râului este moale și plin de pietre mici, așa că trotineta se poticnește la fiecare pas, în constatarea condescentă a copilului: “Tati, tati! Stopit! Of!” Îl iau în brațe pe Horia din dorința de a-i cruța ghetuțele albastre prinse de talpă printr-o bentiță albă din cauciuc. Cu cealaltă mână târăsc după mine trotineta, ca pe un hoit. Renunț destul de repede la corvoadă. “Suntem la țară, ce dracu’” și-l aterizez în noroiul de lut unde începe să se simtă foarte bine, pescuind pietre și azvârlindu-le mai întâi în el și apoi în buza apei.

Avansăm așa ușor, ușor. Abandonez la un moment dat trotineta, gândindu-mă că nu are cine s-o răpească din pustiul în care ne aflăm. Malul devine abrupt, faldurile de pământ se încalecă unele pe altele și râul le îmbracă iscusit, lăsând mici insule cocoșate în soare. Sărim când pe una, când pe alta, facem puțină geologie primară: Horia nu vorbește mare lucru, eu vorbesc numai prostii, amintindu-mi informații despre pietre, pe care nu le-am știut probabil niciodată. Când malul se întinde din nou drept ca o pisică leneșă, sărim pe el și avansăm încântați într-un crâng mai chel, cu copaci tineri. Norii se plimbă cu o viteză amețitoare pe deasupra noastră, soarele sclipește cuminte și rotund într-un colț de cer. Pierdem încet firul apei, afundându-ne în crâng, dar păstrez o siguranță a omului care știe unde se află, ghidându-mă după zgomotul monoton al apei. La un moment dat și acesta se pierde, dar ne simțim bine împreună: eu sunt cuprins de o febră inexplicabilă a descoperirii, copilul se ghidează instinctiv după starea mea aventuroasă. Așa că avansăm.

Drumul urcă modest și, în dreptul unui deal mai înalt, pădurea deschide larg două brațe, ocolind luminișul verde. În mijlocul lui este o casă mică, pătrată, din cărămidă aparentă, spoită într-o culoare necunoscută, cu acoperișul din tablă ruginită. Are ușă cu geam în cruce, două ferestre mici pe față, cu lemnăria vopsită atent în turcoaz. Casa nu poate avea mai mult de o cameră.

“Sasa, tati, tati, sasa!” zice Horia și ne apropiem. Prin spatele casei trece o șină îngustă de cale ferată. Ușa se deschide și din prag apare un moș crăciun îmbrăcat în costum bleumarin de ceferist, cu o vestă portocalie, dungată fosforescent. Are obrazul roșu ca un gogoșar, ochii mici și senin-albaștri, e predispus la zâmbete sau beat mort, nu-mi dau seama din prima. Ne apropiem mecanic și Horia îi zice:

– Bună ziua!

– Zîua bună!

– Aici e capătul lumii?

– Nț, dă din cap bătrânelul roșu. Aici e Halta. De aici puteți lua drezina către fericire. Doar voi sunteți?

Stau încremenit de mână cu mezinul meu care vorbește mai fluent decât Iorga. Nu pot scoate un cuvânt: vorbele mi s-au uscat în gât. Mă uit înspre el și sunt nevoit să ridic privirea, dintr-un corp de copil. Băiatul meu e om mare, îi ajung până puțin peste genunchi din trupul meu de trei anișori. Mă ține ferm de mâna care mi s-a topit toată în palma lui uriașă, ca o perlă într-o mănușă de baseball. Conversația continuă.

– Dumneata cine ești?

– Mi se zice Borțun, dar nu mă cheamă așa.

– Dar cum?

– Nu știu. Nu mai țin minte. Așa că, na, mă prezint și eu cum pot: Borțun.

– Borțun, repetă Horia ca pentru el. Apoi către mine: ce zici tati, mergem?

Mă uit crispat la chipul lui Horia și deslușesc fața tatei din tinerețe. E la fel de afabilă, cu o mustață tunsă scurt și ochii luminoși.

– Trebuie să aveți bilet, zice șeful de haltă.

– Păi avem, îi zice sigur omul care mă ține de mână.

Încerc să intervin, să protestez, să îi spun că nu pot, că nu vreau să plec nicăieri. Am birou, am colaboratori, oameni importanți depind de mine, am rate la casă și la mașini, am pisici, în fine, am mai ales soție și copii și prieteni și… Ce caut eu în Halta către fericire? Ce-mi trebuie complicații mai mari? Dar din gură nu-mi iese nimic. Încerc mai tare și aud gângureli caraghioase și frânturi de vorbe.

– Ce, nu vrea? îi zice domnul Borțun omului care mă ține de mână arătând zâmbitor către mine. E prea mic să înțeleagă.

– Dacă nu vrea, nu vrea zice omul, slăbindu-mi prinsoarea.

– Oricum, trebuia și să vă dezbrăcați, nu puteți umbla așa acoperiți în Fericire. Acolo nimeni n-are nimic de ascuns. Văd că dumneata ești pregătit, spune șeful de haltă către însoțitorul meu.

Îl privesc și e, într-adevăr, pregătit. Din cap până-n călcâie corpul nu-i e acoperit de niciun centimetru de stofă. Are o piele albă, aproape translucidă care strălucește în soare ca nisipul. Eu sunt bine mersi, cu blugi, bluză și hanorac pe mine. N-am de gând să le dau jos pentru toți pederaștii metafizici. Mă trag din mâna omului de lumină care poartă chipul tatei și mă uit puțin înspre ei, pus pe fugă. Niciunul nu mai privește în direcția mea.

– Asta e, iar plec singur, zice puțin resemnat însoțitorul meu. La revedere!

– Drum bun, îi urează șeful de haltă, lățindu-și și mai mult rictusul cald pe față.

Alerg îndărăt într-o aglomerație teribilă de gânduri. Ajung fără prea mare greutate înapoi pe malul râului, văd trotineta colorată și-mi aduc aminte de Horia. O panică teribilă mă cuprinde: “Idiotule!”. Mă liniștesc puțin, auzindu-mă cum vorbesc singur așa frumos despre mine. Am aterizat înapoi în corpul meu, e iarăși toamnă, cer albastru, fum, soare și viață. Puțin mai la vale, Horia aruncă pietrele în apă, una câte una. Se întoarce înspre mine și-mi zâmbește dezarmant: “Peata, peata”.