Andrei Tudor Dumitrescu

October 19, 2017

Gemenii

Povestea a început așa: nopți la rând am visat o fată frumoasă, frumoasă cu ochii atât de albaștri că te bine dispuneau instantaneu. Ca o zi cu soare, așa. Mă trezeam fericit doar gândindu-mă la ea, deși îmi era frică să o cunosc. Așteptam preocupat să o visez din nou. Dimineața încercam senzații amestecate de satisfacție: de la mâncatul unui ecler proaspăt și dulce, la văzutul unui meci de fotbal în direct, pe Santiago Bernabeu, de la condusul unui Ford Mustang 1967 decapotabil, la plecatul în prima tabără cu toți colegii, inclusiv fata aceea frumoasă de care erai teribil de îndrăgostit și acum aveai toată vara să-ncerci să-i spui două cuvinte. Și tot așa.

Visam fata cu ochi albaștri în fiecare seară. Mă privea atent, cuminte și viu. Nu spunea nimic, nu se apropia, nu clipea. După ce ne-am uitat așa unii la alții ca doi pereți, mi-am făcut în sfârșit curaj să-i vorbesc. Și-atunci a dispărut! N-am mai visat-o! Eram terminat, terminat. M-am culcat mai devreme, am încercat cu ceaiuri de tei, valeriană, ghizdei, talpa gâștei, păducel și sunătoare, pe rând sau în diverse combinații, lecturi ușoare, muzică new age, simfonică, jazz, bosa nova, băi lungi, nimic. Am încercat chiar și să dorm la prânz, plecând de la birou fără să zic nimănui o vorbă. Nimic. Dormeam bine, dormeam mult, uneori cu vise, alteori doar cu întuneric, dar nici urmă de fata cu ochi albaștri. Am vrut să fac terapie, să mă duc la popă, să vorbesc cu unicul prieten pe care-l mai aveam, dar mi-a fost frică de mine, mi-a fost frică să mă mărturisesc, să nu se afle, să nu creadă nimeni nimic despre mine. Am păstrat ciocolata aceasta în staniol, neatinsă.

Aveam doi copii. Băieți. O bioenergeticiană prezicătoare astrologă îmi spusese că o să am un băiat și o fată. Aveam doi băieți. Bine măcar că nimerise numărul. Trecuseră zece ani de când se născuse Matei și șase ani jumate de când se născuse Tudor și eram atât de obișnuiți unii cu alții că am zis de prea mult bine să mai facem încă unul. Cum ar fi? Cinci la masă. Schimbăm și mașina, luăm un RV. Schimbăm și casa, nu mai punem bani deoparte, facem ceva cu ei. Și poate iese fată. Băieții cresc într-un fel prea repede și de fapt nu cresc niciodată. Cresc incomplet. Și ne-am pus atunci pe treabă. Ne-a luat ceva, nu-mi aminteam să fi fost atât de mult de muncă odinioară sau, oricât ar fi fost, nu părea să fie muncă. Acum ne apucasem prea responsabil de treabă, ca doi antrenori bătrâni. Și-am făcut gemeni. Doi. Tratamentele de fertilizare ale pizdii mă-sii. Bine măcar că n-au ieșit 3, că-mi cumpăram autobuz.

Ne-am pierdut toate energiile în cărți cu povești care cântă, vorbesc, te întreabă lucruri și-ti răspund, lingurițe cu dozator, legume bio fierte și pasate de roboți cu procesoare mai deștepte decât telefonul meu, oale inteligente care gătesc singure, leagăne cu lumini ambientale, proiectate pe tavan în opt culori, șaisprezece programe de sunete (bătăile inimii, burta mamei, Mozart, clipocitul apei, susuratul frunzei toamna, scursul nisipului, white noise-uri, iarăși Mozart și tot așa), premergătoare cu telecomandă, cărucior care-ți încarcă smart phone-ul. În fine, mă credeți pe cuvânt. Până să-i dăm la școală pe gemeni, Matei și-a dat bacul. Apoi Tudor. Matei a plecat în Barcelona, la arhitectură. Tudor a încercat doi ani medicina aici. Apoi a plecat după o fată cam sluțică, dar deșteaptă pe care o cunoscuse la un schimb de experiență în Franța, să ajute copii bolnavi de foame, SIDA si hepatită din Guyana. Am rămas cu Crin și Sidonia. Crin este foarte talentat la desen, l-am mutat într-a noua la Tonița. Sidonia e fata lui tata. Frumoasă, calină, sensibilă și deșteaptă foc. Dar, am descoperit acum două zile, și destul de ușuratică.

La nouăsprezece ani, împliniți ieri, a venit la mine să-mi spună că mă schimbă cu alt bărbat. Cu altul, deja! Când eu nici nu știam că are prieten. Și nu mă schimbă oricum, îl iubește pe nenorocit și-l ia de bărbat. Pe lumea asta revolută, în care nu se mai însoară nici popii, fetița mea își pune pirostriile pe cap. Am încercat să mă zbat, să-i explic, mi s-a făcut rău puțin, am transpirat, mi s-au umezit ochii, am urlat ceva, am implorat-o. Și atunci, în timp ce mă agitam ca Hamlet pe scenă m-am oprit trăsnit: copila mea mă privea fix, plină de viață, dar neînduplecată de după doi ochi albaștri de care mă îndrăgostisem în altă viață. Nu-i mai văzusem niciodată în privirea ei măruntă și gingașă. Dar acum îi simțeam pentru prima oară pe viu, tăioși și oțeliți, ca un bisturiu. Mi-era rușine. Eram neputincios. Îi iubeam, ei știau că-i iubesc.

Și-atunci am capitulat: „Casă de piatră, tati! Să fii fericită!”.