Andrei Tudor Dumitrescu

October 20, 2017

Avocat. Întrerupt.

Conduc spre birou, nu-mi dau fundul jos de pe pielea de bmw. Plus că trebuie să-l țin cocoțat puțin mai sus așa, deasupra tuturor, ca un maharajah pe elefant. Așa că mi-am luat gip. Mă uit la viermuiala de costume mărimi inegale de la semafor, amestecate cu rochițe, genți, bijuterii de plastic, mobile inteligente și parfumuri ieftine.

V-ați trezit micuților? V-ați așezat comod în birourile voastre strâmte? Ați început să dați la taste 10-12 ore pe zi ca să schimbați lumea? Bravo! Sugeți pula!

Sunt avocat. Foarte căutat, foarte celebru, mă știți sigur. Îmi zbârnâie telefonul mai mult decât la teledonul din noaptea de Revelion și-n spatele receptorului sunt voci mici de oameni cu probleme care vorbesc temător să nu mă deranjeze cu situațiile lor pentru care mă plătesc.

Nu-i mai ascult, mă uit numai peste hârtii, mai igienic, mai simplu. Nu mă interesează zbieretele voastre, bah, mă interesează problema de drept. Mă piș pe dimensiunea umană a problemei, dragă. Vreți să câștigați? Nu mă mai umpleți de mucii și lacrimile voastre.

De la o vreme încoace nu le mai răspund nici la mobil. Iau consultații la ore fixe numai la birou, prin secretară, ca pe vremuri. Adevărul e că, până ai să mori, lumea va tot avea nevoie de tine, va-ncerca să-ți franjureze feliuțe mici din viață. Trebuie să înțelegi că mizele lor sunt meschine înainte de a sucomba pe altarul ăsta, în mormane de stres: unii vor să facă mai mulți bani, alții să nu-i mai dea bani înapoi.

Ajung la Curte cu o întârziere de un minut. În căcatul ăsta de oraș întârzii oricât de devreme ai pleca. Când eram stagiar, ajungeam și cu o ora înainte. Cred c-am început să pierd câte 5 minute de punctualitate pe an. E de înțeles, atunci nu dormeam noaptea de emoție, acum nu mai dorm din cauza alcoolului. Intru în sală precipitat. Salut din priviri 2-3 confrați. Arunc o glumă în dreapta, una în stânga și mă opresc la grefieră. 30 de ani. „Când au băgat marfă așa proaspătă la Curte?”. Mă simt bătrân de cel puțin 3-4 ori pe zi.

Începe ședința.  Mă așez în spate, am de gând să ies des din sală. Lângă mine o doamnă blondă îmbrăcată într-un deux piece roșu încinge telefonul pe emag, încercând să cumpere o geantă. Îi apare obsesiv cu literele albastre pe ecran: coșul Dvs. este gol. Reușește într-un târziu, dar bifează de două ori același produs. Este pierdută! Nu știe cum să revină la un singur produs fără să anuleze toată comanda. Pierde în acest exercițiu cognitiv simplu o jumătate de oră din viață. Eu pierd jumătatea mea alături de ea, privind-o și minunându-mă că există. Simt că e cazul să trecem împreună la lucruri mai interesante și mă bag să o ajut. Îmi zâmbește irezistibil, în capul ei blond. După ce o ajut, mă ofer să-i plătesc geanta și s-o scot la o cafea. Acceptă, evident. Nu e așa bună, n-are sincer niciun atu, dar mă plictisesc.

Mă uit puțin la judecătorul cu păr de yeti și față de buhai și mă gândesc de câte ori pe zi se spală pe dinți și dacă-i pute gura. M-am certat mai târziu cu el, dar nu l-am recuzat, deși as fi vrut. Sincer, mi-era lene să redactez cererea, plus că aveam de dat o cafea, v-am zis.

N-am apucat. M-au luat de la Curte băieții de la poliția judiciară. Fix de la instanță, de pe hol unde mă hăhăiam cu colegele avocate vorbind despre bărbații lor impotenți. M-am simțit ca prins la fumat în curtea școlii. Mă rog, se pare că fosta nevastă m-a denunțat la parchet, idioata, că fac evaziune fiscală și iau mită ca să aranjez dosare. Ce clișeu ordinar! Atât a dus-o pe ea capul. Credeam că a apucat-o furia din oficiu pentru că întârzii cam o lună așa cu pensia de întreținere, dar nu: au prins-o pe ea prostovana ăștia de la antifraudă cu firma aia de design interior că n-a emis o singura factura tot anul, deși vinde cât ikea. Frumoasă si proastă.

Acum stau față în față cu o procuroare cu ochii albaștri, față rotundă de păpușă și părul lung, negru și drept. Eu m-am îndrăgostit si ea vrea să mă închidă. Se uită atât de serios la mine că mă excită teribil. „Așa am ajuns noi, doamnă procuror, de-am învățat cot la cot aceleași legi la facultate și acum dumneavoastră le folosiți să mă faceți pe mine să nu mai trăiesc din folosirea lor”. N-avea oricum nimic, numai declarația fostei. Spre deosebire de ea însă, eu emit facturi și pentru șpagă: „nu dați peste doi proști în aceeași familie, doamnă!” Am făcut-o să zâmbească puțin. Mi-a dat control judiciar, deocamdată.

Nu-mi mai văd copii, parte din cauza idioatei de nevasta-mea care mă urăște încă sincer, parte din cauza mea: m-am luat cu viața și am uitat. Nu poți să fii responsabil față de toți. Am doi, ca toata lumea. Copii, adică. M-am întâlnit ieri cu ei și m-am speriat ca de dracu: Marcel e cu un cap peste mine, poate să mă bată, dacă vrea, noroc că nu știe. Corina e frumoasă. I-am scos la restaurant, o tăcere tristă, parcă-i scosesem la tablă. Am fost la mall, le-am cumpărat de toate de vreo mie de euro și s-au mai destins. Ne-am despărțit prieteni. Știu c-o să uit de ziua lor.

Acum vreun an jumătate așa am ajutat o băbuță imposibil de bătrână care plimba agale un cățel bătrân ca ea, lung ca un tren. Nici nu știa ce rasă e. „Aveti un corgi, doamnă!”. Nu putea să pronunțe. Mi s-a făcut mila de ea. Nu e rău să-ți fie milă, câtă vreme nu ți se întâmplă tot timpul. Aștepta de 22 de ani să intre într-o casă de pe Beller din care fusese dată afara când era copilă. I-am obținut despăgubiri și-am găsit tot felul de oameni care mă plăceau și-au avut și curajul să i le plătească. Vreo treimilioanejumate de euro. Nu are moștenitori, rude, pe nimeni. Doar pe cățelul ăla, care nu cred să trăiască mai mult ca ea. Și azi am aflat că a murit. Nu pot s-o moștenesc, dar sunt executorul ei testamentar și vrea să lase toată averea la un adăpost de câini. Ahahahahahaha! Înțelege toată lumea ce-o să se întâmple, da? Vedeți voi, în lumea mea și mila naște până la urmă monștri într-un fel sau altul.

Mi-am cumpărat o casă în Amalfi pe o fundație înființată cu banii bătrânei. O să mă retrag o vreme, cât mai mult. Se spune că avocat rămâi o viață întreagă, naiv îți poți permite să fii cel mult jumătate din acest timp.

Și totuși, parcă mi-e dor de doamna procuror cu ochi albaștri. Poate o iau cu mine. După ce-mi ridică controlul judiciar.