Andrei Tudor Dumitrescu

Am murdărit fiecare cameră din viața mea cu foarte multe gânduri. De la cele mai simple, dar persistente, la cele care te țin treaz noaptea și-și găsesc dezlegarea după un duș fierbinte în dimineața următoare.

Cel mai bine însă m-am simțit în camera mea de copil de la patru ani, cam la vârsta pe care o are Mihnea acum.

„Camera mea” avea vreo nouă metri pătrați și era tapetată de bibliotecile cu cărți ale lui tata. Exilate la mine în camera erau cărți ne(mai)dorite de la Editura didactică și pedagogică sau Editura politică, pe care fusese obligat (sper!) să le cumpere în facultate, beletristică de liceu din seria Biblioteca pentru toți, literatură străină de secol al XIX-lea de la Editura Minerva sau Albatros. Toate miroseau ca niște bătrâni și mă priveau condescendent cu milioane de ochi seci de la înălțimea de kilometri a bibliotecilor lui tata.

Bibliotecile erau dintr-un lemn roșu cognac, ojate cu un lac transparent gălbui, ca un albuș. Ocupau spațiul dintre podea și tavan de-a lungul a doi pereți întregi și-mi păreau orașe. Între două din ele mama înghesuise un dulap înalt și îngust ca pantera roz, în care-mi puseseră hainele.

Pe al treilea perete era geamul albastru, iar pe al patrulea, împins tovărășește la zid ca un condamnat la moarte, un pat mic, îngust cât o bancă, tip recamier.

Nicio jucărie. Nu știu unde-mi țineam de fapt jucăriile. Nu mai țin minte atunci exact cu ce mă jucam.

Ai mei iubeau cărțile. Tata exagerat, chiar. Într-atât încât aveam biblioteci și pe holurile casei, de la ușa din bucătărie până la baie. Iar holurile, fiind cum sunt în orice apartament dintr-un bloc comunist (adică înguste, dragii mei), ne strecuram printre ele eu și soră-mea de fiecare dată când mai jucam o leapșa, ne ascundeam pe noi și jucăriile noastre, de bunici sau de trecătorii care ne sunau ultragiați la ușă că li s-a aruncat în cap cu pungi de apă (pentru aruncat cu mâncare, riscam bătaie).

„Ce cameră de căcat”, o să spuneți. „Ce părinți iresponsabili!”

Mda, cumva în niciuna din cărțile de la Editura politică, ai mei nu găsiseră cinci pași simpli să-i pictezi copilului pe perete un moș crăciun (care, oficial, nu exista) sau un mickey mouse (care se ascunsese în Gala desenului animat, decedată cu cațiva ani buni inainte de nașterea mea). Copilul din mine râdea în altă lume: imaginația și-o cultiva ascultând povești la pick-up, printre cărți bătrâne, ca un fluture în ospiciu. Dezvoltarea armonioasă și-o cultiva fiind iubit (adică lăsat afară să se joace până noaptea de-a prinsea, lapte gros, pac pac cu cornete, douăjunu sau v-ați ascunselea), iar noaptea târziu, pe întuneric și frig, să se culce fericit.

Așa că, înainte să vi se facă milă de săracul de mine, să știți că eram fericit. Am fost de fapt cel mai fericit printre hârtiile alea împuțite și bătrâne. În azilul de cărți al lui tata erau inorogii mei. Am iubit cărțile acelea mai mult înainte de-a ști să le citesc, decât după ce am învățat. Asta pentru că, înainte, erau magice: colțuri de castel în care îmi doseam soldații, corturi de indieni puse cu gura în jos, închisori pentru muște, garaje pentru mașini.

Necitite, erau deslușite cu inima. Citite, intraseră deja nesimțitele ca o armată de ocupație în lumea adultă, iar după ele și eu, împleticit în nerăbdarea cu care voiam să gândesc ca un om mare.

Oricum, eu am crescut mai mult printre cărți, decât cu ele. Regimul castelelor din lemn lucios de cognac a căzut peste noapte, brutal și fără echivoc. În locul lui a venit binecuvântatul PAL gri, lego-ul si calculatorul. Dinozaurii mei dragi de la Editura politică au fost exilați în cutii, în depozite sau pe hol, între bucătărie și baie, de un dictator nemilos, aflat la pubertate.

Așa că, da, la asta mă gândesc eu de ziua copiilor mei și ai voștri: la cărțile copilăriei mele de la Editura politică-didactică-și-pedagogică-&co., uitându-mă la desfășurarea de forțe din copilăria lui Mihnea. Fiecare colț din imaginația lui e acum ocupat de câte o jucărie: mult plastic și ceva lemn în toate formele, circuitele și manifestările posibile ale jocului. Iar adultul din mine îl invidiază: “să fi avut noi așa ceva pe vremea noastră…”, fără să am, de fapt, curajul să duc pâna la capăt această socoteală…