Andrei Tudor Dumitrescu

Ca o confesiune nesolicitată am purtat fuste și rochițe. Mda. Erau armura cu care-mi începeam o zi normală de joacă, de-a lungul căreia mă transformam, pe rând, în posesor de păpușă Arădeanca, cu ochii șterși și remachiați cu pix, în tată de urs trist, cu nasul răscusut, în câine afabil de apartament împodobit cu cordonul din imitație de piele lăcuită al mamei, cu care eram plimbat de gât pe holul lung si plin de biblioteci, ca pe un bulevard cu zgârie nori din carton.

Regizorul exigent al după-amiezilor mele punk era nimeni alta decât soră-mea. Între noi sunt binișor peste 4 ani. O vârstă care în primii mei ani de viață a însemnat să învăț cum e să trăiești ca minoritate la tine acasă. Era singurul bilet cu prețul căruia puteam să cumpăr un loc societatea ei secretă: aveam nevoie să fiu băgat în seamă, iubeam să fiu disprețuit, orice atenție era bună, ca acum! Sigur că ea mă iubea, dar nu știa încă.

A aflat pe pielea mea într-o după-amiaza când, în spatele blocului, o ceată veselă în frunte cu George Zăinescu a început să mă călărească într-o banală mascaradă. Mă transformasem ad hoc în trofeul jocului lor. Și atunci soră-mea, care în paranteză fie spus era o prințesă locală curtată de toată scara A și scara B, la care nimeni nu se aștepta decât să fie frumoasă și venerată pentru asta, s-a dat brusc jos de pe bara de covoare pe care stătea cocoțată alături de vestalele ei și a început să le care pețitorilor ei palme și picioare. „Ăsta-i frati-miu, bah!”

Nu i-am spus niciodată c-am simțit pentru prima oara cum e să fii iubit în ziua aceea. La cinci ani. Nu i-am mulțumit niciodată. Nici nu știam că mai țin minte gândul ăsta îngropat în pământul din amintirile mele.

Dar acum mi-am adus aminte. Creierul lucrează în cel mai ciudat mod cu putință: am citit cu ajutorul a două semafoare lungi despre modul în care acest individ cu sufletul murdar ca propria-i dantura negociază la pachet cu opoziția maghiară legi prin care ziua de 15 martie devine zi națională a maghiarilor din România, în amintirea datei la care Parlamentul Ungariei a votat unirea cu Transilvania, în 1848. Celelalte modificări, la legea administrației publice locale, legea educației și crearea unei legi privind statutul minorităților – deși substanțiale prin consecințe – nu m-au deranjat: le inteleg nevoia. M-a izbit în plex ce și cât este dispus acest om să sacrifice pentru a-și salva pielea.

Și m-a apucat brusc un sentiment de furie, amestecat cu vină: ce-ți pasă ție de oamenii ăia, au și ei dreptul să aibe drepturi, ce te interesează că luptă pentru ele la baionetă cu miticii ăștia caraghioși, de când ești tu, băi, naționalist, tolerantule?

Și mi-am dat seama că linia aceasta subțire între toleranță și naționalism se topește și dispare ca un fum în câmp când iubești.

Și că e ok să fie așa.

Că nu ești nici legionar, nici idiot dacă iubești țara pe care o judeci 364 de zile pe an. Pentru că știi că o iubești cu adevărat când – pașnic din fire de fel – îți vine să sari la bătaie în apărarea ei, când vine ceata asta de băieți din spatele blocului să o măscărească pentru o miză meschină, măruntă, personală.