July 22, 2017
Visul
Vară. După-amiază. Herăstrău. Am parcat mașina în capătul parcului, lângă gura de metrou și-am decis să merg pe jos spre următoarea întâlnire.
La o intersecție unde soarele taie geometric un triunghi de lumină în asfalt, mă opresc să-mi cumpăr o apă plată lângă un chioșc al abundenței cu porumb fiert, vată pe băț, freș de portocale, morcovi sau mere și multe jucării. Pe o bancă răsvopsită stau tolăniți doi cetățeni îmbrăcați de sezon, cu pantaloni scurți albi, mânecă scurtă cu imprimeuri, bascheți din piele artificială.
Unul este mărunțel și oacheș, plin de tatuaje, în general monocrome, urcându-i ca o iederă de pe brațe pe gât spre tâmplele proaspăt rase.
Celălalt, este corpolent și gelatinos, accesorizat cu o salbă de brățări din familia Jai Dam, lucrate cu sârg într-o suburbie a Shanghaiului.
Amândoi croncăne în incisivi semințe de floarea soarelui și zac amorțiți de căldură, fără să-și vorbească. În scenă intră al treilea amic, brunet ca ei, înalt și atletic, cu părul negru-lac și o barbă de trei zile atent tunsă după conturul pomeților ascuțiți. Se așază între ei și-i salută scurt.
Cum trăgeam primul gât din apa plată cu aer de primăvară, se ridică cortina și începe următorul spectacol:
– Am visat-o pe gagică-mea. O futea altu’.
– Ei na! suspină grăsuțul care se întoarce spre povestitor.
– Mda. Să vezi. Ea are un burețel d-ăsta colorant pe care mai face sport.
– Yoga mat, pronunță mărunțelul din vârful buzelor.
– Nu-l mai întrerupe, bă. Către atlet: așa, frate!
– Așa. Și-n vis eu ieșeam din lift și ăștia se coțăiau pe burețel. Da’ nu în apartament, pe casa scării, în fața ușii. Și eu m-am uitat așa lung la ei și nu le-am zis decât atât: “treceți în casă imediat, ’tu-vă-n noroc, că mă faceți de rușine.”
– Așa le-ai zis tu, frate?
– Cuvânt cu cuvânt.
Se lăsă o tăcere în care mai auzeai foșnăind numai mâna povestitorului în punga cu semințe. Își umplu gura cu fructe de floarea soarelui și începu să le sufle cojile în asfaltul cald ca o mitraliera într-un film cu gangsteri.
– Nu știu ce-o zice asta despre mine, continuă el.
Liniște iar. Niciunul din prietenii lui nu era pregatit să-și asume rolul delicat al psihanalistului, când în joc era un subiect atât de sfânt ca nevasta altuia, care stătea acum pe burețelul (roz?) dezgolită în fața ochilor noștri, întreținându-se necuviincios cu un nemernic.
– Nevesti-tii i-ai zis? își făcu puțin curaj prichindelul tatuat.
– Nici gând. Să-i zic?
– Nu. Mai stai să fii sigur. Vezi ce-oi visa și-n noaptea asta, interveni profetic grăsuțul.
– Da’ și dacă-i așa, le sparg mufarina la amândoi.
– Păi p-ăla l-ai văzut la fățău?
– Nu. M-am concentrat pe acțiune, nu pe detalii, frate!
– Corect.
– Păi vezi? Tre’ să mai stai.
Cei trei rămân pe bancă, privind în gol prin plaja de semințe care li se cască la picioare.
Grăbesc pasul prin umbra parcului, gândindu-mă la Mircea Eliade. Visul a rămas încă un judecător nemilos al destinelor mărunte. Apoi mă gândesc puțin și la burețelul roz și grăbesc mai tare pasul. Sunt așteptat.
Recent Comments