Andrei Tudor Dumitrescu

August 9, 2017

Masca și fețele ei.

Señor Riquelme uda terasa. Praful roșu se ridică în aer ca un milion de fluturi mici, apoi toată curtea încremeni în pătura de umezeală.

Ne așezasem în curtea lui și beam câte o bere rece în așteptarea platoului cu bocadillos: măsline verzi și negre, brânză aspră, hamon, salam și pâine cu semințe. Señor Riquelme scosese din frigider patru halbe ciobite și înghețate și le așezase zâmbind pe bar. Ieși apoi din cămăruța joasă, aglomerată și prost luminată în care era barul și se duse la frigiderul din spatele curții în care ținea berea la cutie. În drum, ridică de gâtul lung furtunul pe care-l aruncase deschis într-un boschete de ferigi și-l lasă să zacă în panta care cobora spre golful Masca.

„Careful” îmi spuse el arătând spre scările din piatră vulcanică, lucind în soare ca solzii de șopârlă.

Pe Señor Riquelme nu-l mai văzusem de șapte ani. Nu îmbătrânise foarte frumos: părul lung și șaten, prins într-o coadă bogată și ascuns sub bandană îl înlocuise cu un ciuf cărunt-gălbui ca un palmier uscat. Cercelul mare care atârna într-o singură ureche fusese schimbat cu doi cerceluși din lemn, în care lipise câte un năsturel yin-yang. Ochii îi rămăseseră albaștri și familiari.

Am băut și-am mâncat bine ca odinioară, dar n-a mai rămas cu noi la povești, deși la momentul acela eram singurii lui vizitatori.

*

În tăcerea amețitoare din curtea casei Riquelme, am privit încă o dată cele două stânci care se încălecau în foarfece, ascunzând drumul anevoios de trei ore spre plaja de pietre din golful Masca. Bunicii lui Riquelme erau pirați și controlau apele din jurul insulelor Canare. Încărcătura tâlhărită de pe vasele care treceau spre coasta de sud a Spaniei o aduceau pe plaja din Masca unde, odată ajunși, o ascundeau într-una din grotele săpate de vânturi în obrazul muntelui.

Pe acele vremuri, localnicii nu îi iubeau pe spanioli. Canarezii se trăgeau din triburile primitive de berberi venite începând cu anul 1000 înainte de Hristos de pe coasta de nord vest a Africii. Guanșii aveau tenul măsliniu, se îmbrăcau în piei de animale, se luptau cu arme simple din piatră și lemn și își făceau la început casele în miile de peșteri săpate de vântul sărat în roca vulcanică și poroasă. Pirații de peste secole aveau haine, arme și nave europene, dar preferau tot stâncile abrupte să-și cazeze încărcătura.

În timp, au început să bată drumul de câteva ore de pe stâncile ucigașe, până la satul mic de agricultori. Masca era atunci – ca și acum – o mână de case aruncate pe munte, adăpostind câteva zeci de suflete. Trăiau din agricultura cu papaya și fructe de cactus. Cum s-a amestecat sângele de pirat cu cel de agricultor nu este foarte clar. Cert e că bojdeuca Riquelme are peste 350 de ani. Casa bătrânească aveau doar două încăperi, care dădeau dintr-una într-alta și unde astăzi este barul și sala de mese. Peste ani, au adăugat mai multe anexe proprietății și, dincolo de drumul din piatră neagră, au netezit în coasta stâncii un mic platou populat astăzi de ferigi, palmieri, bungavilia, leandru, bănci și scaune putrezite, cântare, lumânări, vase ceramice și pisici.

De pe această bătătură se arată una din cele mai bruște, neașteptate și frumoase peisaje din câte îi poate fi dat ochiului să privească pe lumea aceasta: cele două ciocuri de stâncă, încălecate ca o cortină, se deschind înspre marea în care plutește în aburi de ceață insula Gomera, iar dintre ele, la mijloc, țâșnește cerul albastru.

Peisajul uriaș și sălbatic te reduce la dimensiunea unui spectator umil: nu aparții lumii aceleia și simți o recunoștință infinită că ți-e lăsat să o vezi, digerând-o cu armele burgheze pe care Riquleme ți pe așază dinainte pe un ciob de masă: răciturile, berea și sucul de papaya.

Masca a rămas un loc ascuns de lumea în care trăim atât cât a putut. De când este atestată documentar nu a depășit cele o sută de suflete și nu a comunicat cu uscatul. Singura cale de ajunge în sufletul ei mărunt era marea și apoi drumul anevoios de câteva ore din plaja golfului prin cortina de stânci.

În ultimul deceniu al secolului al douăzecilea i-au construit un șarpe de drum, îngust și spectaculos, care o leagă de restul lumii acesteia grăbite și lipsite de umbre.

**

Știu această poveste pentru că un Riquelme mai tânăr, mai bine dispus, cu părul șaten și bandană roșie mi-a spus-o acum șapte ani. Între timp, noi ne-am căsătorit, am făcut o casă și doi copii (nu neapărat în această ordine), iar el a rămas copil de pirat, cu pielea moderat bronzată și ochii tot albaștri.

Masca lui este inundată astăzi de mușterii cu aparate foto si telefoane inteligente. Zeci de mașini, motociclete și autobuze se înghesuie în parcarea mică așternută de-a lungul stâncii, pregătindu-se să o invadeze pentru un moment de uimire și o bere rece.

De această dată, profitând de acalmia în care se aflau prietenii mei de călătorie, am dat buzna peste Riquelme care se retrăsese în bar și l-am rugat să-mi mai spună o dată povestea lui și a acestor locuri.

– Mama și tata au fost țărani…

– Și bunicii? Pirați?

– Ha ha, nu, a râs el puțin stânjenit. Tot țărani. Suntem țărani de când ne știm. Masca este un sat de țărani pe de vremea guanșilor. Creștem papaya, fructe de cactus și, mai nou, banane și viță, mai spre coastă. Eu am deschis această tavernă în casa părintească.

– Și pirații? Și comorile?

– Ce comori?

– Din stâncile astea, gesticulez eu disperat, fără nord, în jurul meu.

– Nu-i nicio comoară. Pirații sunt legende, nimeni nu-i știe. Îmi pare rău, domnule.

I-am lăsat lui Riquelme cincizeci de euro și o bancnotă de 10 lei din plastic să o atârne deasupra barului. I-am povestit încă o dată de unde suntem și că ne-am cunoscut acum șapte ani. Mă privea zâmbind absent, ca un bolnav înaintea pumnului de medicamente. Ajuns la hotel am citit printre alte recenzii ale locului că Riquelme a fost când boxeur, când muzician, când țăran, când pirat de-a dreptul.

S-o fi săturat de atâția turiști, care cumpără cu 50 de euro bocadillos, infinitul albastru și o poveste despre un loc trăind magic în afara timpului și care acum nu se mai poate ascunde.

Surse foto: arhiva proprie; www.tenerifeguide.eu și www.tripadvisor.com