Andrei Tudor Dumitrescu

September 9, 2017

Povești de adus copilul din parc

Copilul și tatăl lui se întorc din parc într-o zi caldă de început de toamnă. Drumul din parc până acasă era lung și băiețelul a obosit.

– Îmi spui o poveste cu trei frați?

– Îți spun. Ce sunt cei trei frați?

– Sunt trei frați sticlă.

– Sticlă zici?

– Aha.

– Ok.

A fost odată ca niciodată. Au fost odată trei… surori sticlă. Sora cea mică se numea Țoi și, deși micuță, avea un gât lung. Sora mijlocie era o sticlă de suc și chiar așa o chema: Sticluța. Sora cea mare era grăsuță și îmbrăcată într-o haină împletită din răchită. Se numea Damigeană. Toate erau din familia Clondir.

– Așa și?

Și cele trei surori Clondir aveau fiecare căsuța ei: Țoi stătea pe un raft dintr-un dulăpior cu ușă… de sticlă. Se odihnea pe un șervet mic din in, cu desene roșii. Sticluța stătea pe o etajeră deasupra aragazului, alături de borcane cu capacele portocalii și verzi și albe, iar Damigeană locuia în cămară, alături de borcanele cu castraveți murați, suc de roșii sau zacuscă.

– Mai departe.

Dar cele trei surori Clondir erau triste: se simțeau tare goale pe dinăuntru. Zi după zi trecea și nimeni nu le umplea și pe ele cu nimic. Până într-o zi de toamnă, când familia plecă la țară să strângă prunele. Și din prunele dulci bunica făcu gem și compot, iar bunicul, țuică.

– Ciuică?

– Țuica e o băutură de oameni mari.

Atunci, întorși acasă, înainte de prânz, tatăl își turnă puțină țuică în Țoi și sora cea mică fu tare fericită, căci se simțea împlinită, chiar dacă se goli numaidecât. Iar apoi, ziua următoare, înainte de prânz, tatăl își turnă din nou puțină țuică-n Țoi, iar aceasta se bucură nespus. Și de atunci, zi după zi, nici nu se știe cât, dar trebuie să fi fost destul de mult, Țoi se umplea de țuică și de fericire. Apoi, peste încă un timp, tot în toamna aceea, familia plecă din nou la țară să strângă via. Și din strugurii dulce acrișori bunicul făcu must. Și când se întoarseră acasă o umplură ochi pe Damigeană, care stătea acum veselă și plină în cămară, fericită că din când în când mama o vizita cu multă plăcere și se servea cu must.

– Și Sticluța?

Numai sora cea mijlocie nu avea noroc să fie și ea umplută cu ceva și se simțea în continuare tare goală pe dinăuntru. Dar într-o zi, mama văzând-o cum stătea așa posacă și goală deasupra aragazului dădu fuga la piață și cumpără portocale, iar odată ajunsă acasă, le stoarse una câte una, le strecură și o umplu pe Sticluța vârf cu suc dulce acrișor de portocale. În plus, o și decoră cu un pai albastru și o dădu la băut lui Mihăiță, băiețelul familiei.

– Mihăiță-l chema?

– Îhî.

– Ba nu, nu-l chema Mihăiță.

– Da cum?

– Soran.

– Soran? Băiețelul dădu afimativ din cap. Bine, Soran, încuviință tatăl.

Și uite așa, cele trei surori Clondir s-au simțit împlinite și fericite, căci nu contează că-ți place țuica, mustul sau sucul de portocale, important e să ți se potrivească și să fii de un folos celorlalți. Iar eu, am încălecat pe-o șa și v-am spus poveste-așa.

– Mai departe.

– Mai departe?

– Da, cele trei suruori Clondir aveau un verișor. Și era rrrău.

Tatăl se uită la ceas. Mai era cam jumătate de drum până acasă, așa că, ajunși în dreptul unei treceri de pietoni, traversară și apoi povestea continuă.

Cele trei verișori, pardon, surori Clondir aveau un verișor primar, pe pahar, care era tare neastâmpărat.

– Era și necuminte și primar.

– Așa, necuminte și primar repetă tatăl amuzat. Să-i zicem Primar.

Și Primar era un pahar tare hoinar. Îi plăcea să călătoreacă când în chiuvetă, când în scurgătorul de vase, când pe masa din bucătărie, când în dulap, când pe noptieră, când chiar rostogolit pe sub pat. Tare era curios să vadă cât mai multe. Și-n plus, lui nu-i plăcea să fie umplut de nimeni cu nimic și ba se umplea cu vârf și să dea pe delături, ba se umplea prea puțin și nu potolea setea nimănui. Până într-o zi când, ud de apă cum era, alunecă din mâna lui Soran, se împrăștie pe jos și se făcu țăndări.

– Primar s-a făcut țăndări?

– Țăndări s-a făcut, tati.

– Țăndări, repetă copilul ca pentru el. Așa, mai departe.

Cele trei surori Clondir tare au mai plâns după el și atunci mama, cum era miloasă, după ce îl mătură pe Primar din toate colțurile casei, în loc să-l arunce, luă un lipici special de sticlă și se puse să-l repare. După o muncă grea, mama termină puzzle-ul de sticlă: Primar era din nou pahar, speriat puțin, dar tot hoinar.

– Vezi tu, tati, unii oameni sunt mai altfel și, dacă le place ceva mult, mult, nimic nu-i oprește, nici chiar teama că se sparg în mii de cioburi.

Țoi, Sticluța și Damigeană nu-l mai înțelegeau pe Primar. De când redevenise pahar, părea tot mai supărat ș-amar, nu-i mai plăcea locu-n sertar. Voia pesemne să se facă din nou cioburi, fiindcă paharul își dăduse seama că așa putea călători și putea fi în mai multe locuri, în același timp.

“De ce nu vrei să fii și tu mai mult ca noi?” îl întrebă Țoi.

“Uită-te la crăpăturile tale fine ca o lamă”, îi spuse Damigeană.

“Daca nu era mama, drăguța – îi spuse Sticluța – erai spart, sfârșit și urât, nu mai fii încrezut”.

“Dar nu sunt încrezut, suratele mele. Visul meu însă e să ajung în stele”, le spuse Primar. “Și, oricât aș fi de temerar, sunt totuși un simplu pahar. Mai greu, mai rar să fii un pahar interstelar. Pe când ciob, hehe, fără să fiu snob, aș putea visa, să ajung cumva la o stea”.

Tatăl îl luă în brațe pe băiețel, care adormise între timp cu capul pe umărul lui. Așa că tatăl își continuă povestea șoptit, mai mult pentru el, în timp ce grăbi pasul spre casă.

Și Primar se aruncă din nou de pe înaltul blatului alb de bucătărie în gresia cenușie și rece, ca o mare în miezul iernii. Celorlalte sticle li se părea o nebunie, dar el știa că era prețul pe care trebuia să-l plătească pentru a-și împlini visul. Că, deși fusese făcut pahar, nu i se potrivea defel, că fiecare ciob din el năzuia să ajungă altundeva, undeva departe, în afara bucătăriei strâmte. Așa că se sfărâmă în și mai multe bucăți, care sfârșiră mai întâi măturate și aruncate într-un sac albastru de gunoi, luate de la ghenă și împrăștiate în groapa publică a orașului. De acolo, un ciob mai mic fu pescuit împreună cu o bucată roz de pungă care se agățase în el de ciocul unui percăruș, care-l aruncă pe o plajă, unde, frecat de nisip vreo câteva zeci bune de ani se înverzi si se rotunji ca un ou de șopârliță. Așa îl găsi într-o după-amiază o fetiță blondă cu ochii albaștri care aduna liniștită scoici. Îl pescui ca pe un smarald neprețuit și i-l făcu cadou lui tati, un astronaut care urma să plece într-o călătorie spre Marte. Tati prețui cadoul fetiței, își meșteșugi un talisman din el, și-l prinse la gât. Dar, când bucățica aceea bătrână și mată din Primar era atât de aproape să-și împlinească visul, tatăl făcu un groaznic accident, din care nu-și mai reveni. Talismanul, pierdut pe marginea drumului, se amestecă rând pe rând cu asfalt, pământ și rocă. Și așteptă. Așteptă îngropat sub pielea acestei planete mult după ce oamenii o părăsiră. Și, după ce pierduse orice speranță, bucata de pământ sub care se odihnea fu lovită cu o furie nemaipomenită de un meteorit. Un grăunte verde de sticlă se înălță în praful roșu și aprins, trecu de atmosfera slăbită a planetei și porni zâmbind spre stele.