November 3, 2017
Testamentul
Am decis să-mi fac testamentul. Olograf, l-am compus cu atenție de la primele semne până la coada semnăturii arcuite albastru, într-o tușă de pix. Cam devreme, o să ziceți. Ce are un om de lăsat moștenire la mijlocul vieții? Foarte probabil ne gândim să lăsăm lucruri când începem să avem lucruri de pierdut și, mai ales, devenim conștienți de asta. Când viața capătă o miză, începi să te gândești cum o împarți.
Testamentul este o dovadă că ești iremediabil legat de viața asta și complet nepregătit să o părăsești, în așa măsură încât vrei să lași ordine în lucrurile tale – mărunte sau mari – și după ce mori. La 20 de ani nu o să gândești niciodată așa, nici dacă ești prinț moștenitor pentru că, dacă nu știați, la 20 de ani ești nemuritor.
Mi-am făcut testamentul, ziceam.
Am scris fiind atent la viața din jurul meu.
Am scris despre cum am uitat că făceam piața la Norilor, mergând pe jos pe lângă blocurile comune, cu garduri galben ruginite, în care creșteau în neștire hibiscuși printre buruieni uriașe. Mă întorceam întotdeauna cu mai puține cumpărături, să-mi rămână și mie ceva rest să pun deoparte și mama râdea ștrengărește că m-am descurcat.
Am scris despre cum m-am îndrăgostit. A patra oară. Și credeam că este ultima. Au urmat nopți lungi în curtea unui liceu tehnologic, pe întuneric, vorbindu-ne, pipăindu-ne, sărutându-ne și gemând.
Am scris despre iepurele, găina, cele peste 100 de pisici și cățelul mare, negru și blând care mi-au umplut copilăria de viață și bucurie.
Am scris despre facultate și despre prieteni. Despre cum am ajuns om mare, ascultat și respectat. Și despre toată monotonia care a urmat.
Câinele mi-a murit, mi-am luat două pisici și papagali și pești, copii au crescut, s-au supărat, s-au împăcat, au iubit, iubesc. Nu s-au căsătorit, nu cred în asta: unul face ce îi place, e fericit tot timpul, dar complet irelevant social, altul, dimpotrivă, conduce destine, este filantrop, monden și invidiat. M-am oprit puțin să-mi țin nepoții în brațe, mai ales pe fetița pe care n-am avut-o niciodată. M-am simțit tânăr, am simțit c-o iau de la capăt, doar pentru o clipă ca un fluture și după aceea senzația că mă apropii de capătul lumii mele a devenit și mai puternică. Iar eu am devenit mai umil, deși nu mi se potrivește.
Am scris despre cum fiecare am încercat cu primul copil să supraviețuim pe cont propriu, cum nu ne-am adaptat ca un cuplu situației. Si atunci, am ajuns piese de schimb unul pentru altul, eram la un suflu de divorț. Știam că suntem imperfecți, ne-am înlocuit cu alții în capul nostru de atâtea ori. Totuși, am rămas împreună. Până la sfârșit. Am scris despre asta.
Am scris despre cum toată generația mea s-a lăsat cuprinsă de un suflu al procreării și mii de copii au început să plouă în jurul nostru ca niște baloane de săpun. Cu câteva excepții, dacă n-am mai văzut persoana de câteva luni, nu mai știu care ce are, băiețel sau fetiță. Lucrurile se complică și mai tare dacă fiecare are cel puțin doi copii și ne întâlnim la o băută, e o loterie completă. Andrei are un băiat mare și un băiat mic, doi ani jumătate între ei, Mircea are o fetiță mare și un băiat mic, patru ani, a fost mai indecis, credea că scapă sau parcă băiatul e mare, fetița mai mică, Bogdan are tot doi băieți, cum îi cheamă? Pe unul Mircea ca pe Mircea, pe ceilalți doi cine dracu’ știe? Vlad are trei copii, Dumnezeu să-l ierte, știm de primul că e fetiță, mai departe nu există cronici.
Am continuat să scriu. Am continuat să-mi fie frică să fac ce mi se părea c-ar fi trebuit cu adevărat să fac. Am călătorit mai mult, e drept. Și am scris, am scris, am scris. N-am uitat niciodată să amintesc de câte ori am clipit, am descris pe mii de pagini fiecare clipitură, cu ochii strânși, cu ochii largi, cu ochii negri, cu lacrimi, cu soare, pe întuneric, cu un pumn mare și murdar într-un ochi sau cu un deget moale de copil într-altul, cu roșu, cu praf, cu speranță. Mii de pagini despre cum am clipit.
Am mai scris despre frică. Și despre deserturi. Mi s-au părut două subiecte importante.
Ce-am lăsat până la urmă prin el? Și cui? Mi-era greu să decid, așa că am mers pe inspirație: am continuat să scriu și să scriu și să scriu la el. Mai mult noaptea, să fiu sincer, când viața tuturor intră în repaos, când pot să beau cât vin vreau, dar n-o fac, deși nimeni nu mă judecă, pentru că trăim într-o lume care te sperie la fiecare pas, iar noi suntem o generație superficială, comodă și fricoasă. Și-am scris. Până când spatele mi s-a încovoiat ca un vrej și din el au ieșit ciorchini de flori mici, până când degetele mi s-au lipit între ele și-am început să le mișc precum un dirijor, iar cuvintele au devenit muzică, până când ochii mi s-au făcut verzi, plini de ape și lumini, iar în ei pulsari, supernove și nebule au început să sclipească vii, până când respirația a început să miroasă a începutul lumii, când toate olmurile erau concentrate într-unul singur, când și aurul și uraniul și zincul miroseau, împreună, la fel.
N-am reușit să termin. Am semnat la un moment dat, acum câțiva ani, când am obosit puțin, deși mai era de scris. Poate mă adun într-o zi din praful ăsta și mă reapuc de mine.
Recent Comments