Andrei Tudor Dumitrescu

November 17, 2017

Audi

Într-o dimineață ploioasă de vineri (adică azi) mă îndrept spre curtea de apel. Am sentimente amestecate: e frig, dar totuși e vineri. O fi lungă ședința? Aflu că nu e lungă, dar nu e nici la ora nouă. De fapt, e de la ora nouă, dar „ecrisul a emis citațiile pentru ora 12.00, deci vom striga numai cauzele în care ambele părți sunt prezente, iar pe celelalte le luăm cu începere de la ora 12”, ne explică puțin jenată doamna președintă.

Eu n-am adversar, dar nici timp de pierdut, așa că-mi încerc norocul: depun un vraf de acte, cer comunicarea lor, iau termenul, geanta și paltonul și plec.

Sunt relaxat, am terminat ședința înainte să înceapă, e vineri. Și ce dacă plouă? Plouă așa frumos! Stau la cafea cu un prieten care n-are facebook, vorbim mult și cu poftă. Râdem.

Piticul conștiinței mă trage totuși de mânecă, e vineri prietene, mai ai treabă, marș la birou liber profesionistule. Așa că mă duc.

Prinprejurul curții de apel municipalitatea a organizat tot felul de parcări cu plată. Mașina mea este într-o astfel de parcare, așezată în rând cu altele ca soldații în fanfară, perpendicular pe trotuar și, mai ales, regulamentar.

Prin fața mașinii mele însă a înflorit un zid chinezesc de alte mașini ale întârziaților, adică ale celor care ajung după ce se termină locurile de parcare, blochează mașinile deja parcate și lasă cheia parcagiului oficial sau celui de ocazie. Alții, mai posesivi, nu lasă nicio cheie, dar își lasă măcar un număr în geam. Se vede însă treaba că există și o a treia categorie de cetățeni, care nu lasă nici cheia, nici număr în geam, ci doar mașina lor în fața mașinilor celorlalți. Din această ultimă categorie făcea parte și posesorul unui Audi A Opt negru, nou, fioros și lung ca ziua de marți, care se proțăpise confortabil în fața a trei alte mașini, printre care și a mea.

Încep ritualul urban cunoscut: întreb prin ploaie trecătorii dacă știu ceva, vânez parcagii care au dispărut toți, mă proptesc puțin jenat de mașina omului să văd dacă și-a lăsat-o măcar la punctul mort, nu, claxonez, la început blând, apoi din ce în ce mai aprig, până când tot ce se mai aude este doar claxonul meu, care urcă spre înaltul cerului ca o ciocârlie de fier. Nimic. Și nimeni.

Sun la poliție, mai întâi aia de sector, apoi rutiera. Și sun și sun și sun. Mi se răspunde, îmi dau ca la școală toate datele personale, unde sunt, ce conduc, ce-am mâncat și ce vreau de la viață, mi se face legătura cu secția paisprezece, zic din nou povestea, încerc să par agitat și nervos, de fapt chiar nu sunt. Plouă așa molatec și liniștitor. Poliția o să trimită un echipaj, dar nu de la secție, de la rutieră, mă sună ei înapoi.

Stau așa în mașină. Trece vremea, trece, trec mașini prin față, pleacă mașini de lângă mine, trec oameni grăbiți prin ploaie, se termină și emisiunea pe care o ascultam la radio. Începe alta. Plouă oribil și am o groază de treabă, treabă care se cam nasolește – dacă-mi permiteți jargonul – pentru că începe să mă scape sălbatic pipi. Dau drumul la căldură la maximum, pe sus, pe la picioare, prin față, încălzesc scaunele, încep să mă fâțâi vioi pe locul șoferului, cânt. Și aștept poliția.

În acest purgatoriu plăcut, se apropie de geamul meu un domn pe la vreo șaizeci de ani, înalt și tăcut, cu o glugă pe cap imensă cât un cort. Îmi face semn dacă vreau să ies, se întoarce pe călcâie și se îndreaptă spre o altă parcare, privată. Eu țâșnesc din mașină în spatele lui, boscorodind ca o babă acră: „hai domnle, nesimțire așa, nu m-ai văzut că stăteam de o oră aici, nu m-ai auzit claxonând, să țineți oamenii așa” și mai gravul „am sunat și la poliție”.

Ajung cu bunicul lui Groot aproape de cabina din parcarea privată, unde stă îmbufnat un băiat grăsuț, privind afară cum plouă. Are o freză din gel și o privire inocentă. Vin prin lateralul cabinei, unde-mi deschide ușa, îmi întinde o cheie de Audi și mă privește ca o căprioară.

– Ce-mi dai cheile, hai s-o muți! Nu cred că stăteai aici de oră, băi nene, băi! îi strig.

– N-o mută el domnu’, îmi zice domnul în vârstă cu cortul pe cap.

– De ce?

– N-am carnet și mi-e frică, recunoaște sportiv băiatul gras cu gel în păr.

Mă gândesc așa cum e viața asta: din toți parcagii din lume, nenea cu Audi i-a lăsat cheile ăluia care n-are carnet și nici curaj. Sună poliția.

– Alo, domnul Dumitrescu. V-ați deblocat? Ați reușit să ieșiți?

– Acuma… nu încă… mă rog.

– Așa, bine.

– Trimiteți pe cineva?

– N-am, domnule, pe cine să vă trimit. Plouă. Se lovesc ăștia într-o veselie, colegii sunt pe traseu. Trebuia să sunați la locală.

– Am sunat și m-au trimis la dumneavoastră.

– Așa fac ei.

– Nu mai trimiteți pe nimeni că mă descurc singur. Pe cuvântul meu, așa ceva.

– Da, domnule, nu-mi spuneți.

– Bună ziua.

– Vă salut.

Închid. Băiatul cu gel mă privește cu interes. „Ai scăpat de poliție!” îi spun. Din privirea lui de statuie nu-mi dau seama dacă i-am făcut ziua mai frumoasă sau nu.

Mă întorc cu cheile în mână spre A Optul negru, care zace impasibil ca o balenă eșuată pe carosabil. Mă scufund în jilțul de piele rece și neagră al monstrului. Scaunul este practic lipit de volan, deci dacă nu m-a blocat Danny De Vito, un școlar de zece ani sau unul din cei șapte pitici, e o femeie. Între timp, vine si doamna avocat parcată în dreapta mașinii mele și care are de împărtășit ceva spirit civic în dimineața aceasta, deși pe ea n-a blocat-o nimeni. Cum plouă și nu e altcineva împrejur, se ia de șoferul Audi-ului, rol pe care în momentul de față îl joc eu.

– Nu mai parcați domnule așa aiurea pe drumul public. Dumneata știi că e penal ce faci?

Dau geamul jos.

– Da, doamnă. Da.

Trag geamul înapoi sus.

Mă gândesc ce să fac acum că sunt la butoanele acestei sufragerii pe roți. S-o mut mai încolo aducând nefericiții vecini de parcare în pragul aceleiași disperări? Nu. S-o mut pe altă stradă, ar merita! Spiritul civic și sufletul meu cald, chiar și când plouă, nu mă lasă. S-o mut în locul Mini-ului meu? Prea mare efort. Să-i blochez intrarea în parcare băiatului cu gel care și-a bătut joc de mine o oră? Nu e o idee rea. Dar, în timp ce mă îndrept voinicește întru acest gând, descopăr o idee mai bună și-n același timp foarte proastă: o parchez simbolic, chiar în buza intrării, pe singurul loc lăsat liber: cel rezervat persoanelor cu handicap.

Îi las cheile băiatului gras care în tot acest timp nu se mișcase din cabină. Și plec. Afară plouă. Nici frumos, nici urât. Așa și așa.