Andrei Tudor Dumitrescu

July 27, 2017

Casa de sticlă

Guvid Stăncescu trăia într-o frumoasă casă de sticlă. Era alcătuită după toate orânduielile arhitecturii moderne, de un arhitect danez, astfel încât să fie lumină și cald iarna, iar vara să fie umbră și răcoare.

Casa avea scări din trepte de lemn care parcă pluteau în aer și mobilă simplă și puțină, dar care îl servea de minune pe Guvid la nevoile zilnice.

Guvid era mărunțel și slab, cu o paloare melancolică în chip. Obrazul gri și aerul său veșted îți aduceau aminte de o zi de toamnă, în prag de furtună. Numai ochii verzi îl scoteau din anonimat, adânci și bogați în nuanțe, ca un vis.

Guvid trăia singur.

Își uda plantele cu care vorbea zilnic, își curăța podele de sticlă, citea și privea arareori pe geamul mare în golul de afară. O dată pe zi, dimineața, un băiat cu fața comună îi aducea ziarele și piața. Părea mereu altă persoană. Ziarele erau multe – Guvid le voia pe toate – miroseau a cerneală arsă și a vopsea. Erau pline de poze, de povești și de păreri. Mâncarea era bună.

Câteodată, când era plăcut afară, Guvid urca scara plutitoare din lemn care străpungea în spirală fiecare etaj din sticlă al casei sale. Ajuns pe terasă, Guvid se uita în stradă la copiii care se jucau sub ochii lui, de obicei cu mâinile goale. Îl atrăgeau culorile și veselia lor, dar nu rezista mult acolo: aerul i se părea irespirabil, îl lua cu amețeală și se scufunda repede în siguranța căminului său.

Tot pe terasa casei, din când în când, se mai oprea o cioară mare, neagră și urâtă. Guvid îi lăsa boabe de cafea pe care cioara le înghițea conștiincioasă cum își înghite pastilele un bolnav speriat de moarte. Cioara era foarte curajoasă și zgomotoasă: stătea nestingherită în apropierea lui și mai vorbea dodii din când în când, pe care Guvid nu le înțelegea, deși o asculta cu mare atenție.

Guvid nu se simțea singur.

Din cubul lui de sticlă unde era veșnic primăvară vedea perfect dincolo. Oamenii curajoși care trăiau afară i se păreau atât de fragili, nu doar sub povara propriilor gânduri pe care le purtau privind în pământ, ci și a lumii în care trăiau: îi omora războiul, îi omora pacea. Îi deranjau natura și stelele. Și totuși, continuau să trăiască, din ce în ce mai mulți, înghesuiți unii într-alții printr-un mister pe care ochiul gol nu-l putea descoperi.

Casa lui de sticlă îl proteja ca prin magie de toată durerea și nesiguranța lor, dar îl ținea departe și de bucuriile cu care băteau mingea sau se strângeau în brațe sau râdeau picior peste picior pe o bancă, sporovăind pierduți printre amintiri mai vechi și mai noi. Asta îl neliniștea pe Guvid: cum pot fi așa de veseli într-o lume atât de periculoasă?

Până într-o zi.

Într-o zi, Guvid a întrezărit-o pe ea. Mergea agale pe lângă casa lui, fără să se grăbească nicăieri. Rochia neagră ascundea un trup zvelt și tânăr, care pășea încet, pe vârfuri. Avea fața bronzată, rotundă și mică, cu pomeții ascuțiți și ochii senini. A trecut pur și simplu pe lângă el fără să se uite și s-a făcut nevăzută după un colț. Iar Guvid, trecut de emoția incipientă a îndrăgostitului, a sucombat instantaneu în depresie. Dintr-o dată, casa lui de sticlă nu-l mai proteja. O forță nevăzută se furișase prin venele ei și acum podelele și pereții respirau parfumul fetei brunete.

Zilele au trecut. Fata brunetă trecea și ea cu aceeași precizie pe stradă, tot mai inaccesibilă și mai frumoasă. Se ducea în parc? Locuia aproape? Vizita o prietenă? Guvid era secat de întrebări. Nu mai citea, nu mai mânca. Stătea lipit de același geam care îl ținea acum ca un dușman, departe de ea.

„Nu mai suport!”

Guvid vorbea serios. Trebuia să o vadă, să i se adreseze cumva, oricum. Credea cu naivitatea unui adolescent că este suficient să vrea să o cunoască. Credea că ea este aprioric atrasă de el, că-și plimbă zilnic silueta pe strada mică tocmai pentru că simte cum în acel punct se intersectează cosmic universurile posibile în care ar putea fi fericită.

Gata. Era pregătit să dea piept cu lumea de afară. Și atunci, Guvid descoperi un lucru straniu: casa lui de sticlă nu avea uși! Cum e posibil? E posibil! Până în acest moment în care nu-și pusese niciodată problema să o părăsească, Guvid nu remarcase acest detaliu minor. Se gândi la ziua când se mutase în ea. Oare arhitectul danez să fie atât de distrat? Ce mai contează, sticla se sparge.

„Nenorocito! Nu mă poți ține închis!”

Animat de acest gând, Guvid începu să se izbească de pereții din sticlă, până când căzu epuizat la pământ. Se ridică în scurt timp, revigorat de un gând salvator: „Terasa! O să sar!”. Se repezi pe terasă și, cu specializarea instantanee pe care dragostea ți-o dă în toate, se aruncă. Sărit de pe terasă, se izbi puternic de pământul aspru, fără să simtă însă nicio durere.

Și, deodată, se transformă în pește!

Simțea cum pielea i se încrețea ordonat pe corp, în acolade mici de solzi, ca desenată în carne de un dumnezeu preșcolar. Picioarele i se topiseră unul într-altul, iar coloana îi coborâse în călcâie, de unde i se zbătea acum, cu irizații verzi – albastre, o coadă mică. Brațele i s-au schimbat: mai întâi degetele i s-au lipit unele de altele ca labele de rață, apoi depărtate de corp oasele i s-au sfărâmat nedureros în firicele mici de nisip, care s-au așezat ca un evantai de-o parte și de alta a trupului, legate între ele de o piele translucidă. Capul i s-a înfipt și el în corp, ca un capac în stilou, buzele i s-au umflat ca o gogoașă și acum era imposibil să mai scoată vreun sunet cu ele. Numai ochii îi străluceau încă verzi și vii. Tot corpul era o argilă abandonată pe-o margine de birou.

Guvid cel palid și gri cu ochii verzi a rămas palid și gri cu ochii verzi.

Doar că acum era azvârlit în lumea de afară. Sufocat de aer, Guvid își arcuia energic întreg trupul, căutând viață. Zbaterile-i deveniră din ce în ce mai rare, ca undele lăsate de-o piatră pe obrazul apei, până când s-au transformat în mici zvâcniri, cu care ultimele scântei de viață îi părăseau corpul pustiu.

„Dac-aș mai vedea-o numai o ultimă dată”.

Gândul acesta i se așternu peste trupul încă umed, ca un cearșaf. Cu ochii plini de lacrimi, Guvid văzu apropiindu-se cu unduiri rare silueta mișcătoare a femeii brunete. Dispăru puțin din privirea lui, ascunsă sub înălțimea biroului, apoi cu un salt energic apăru instantaneu lângă trupu-i aproape mort.

Asemeni lui, femeia de care se îndrăgostise suferise o frumoasă metamorfoză: era o pisică neagră și zveltă, cu ochii galbeni. Nasul ei mic, aspru și umed îi adulmecă ultimul aer de viață. Apoi închise ușor ochii, desprinse cortinele buzelor subțiri și-l înfulecă încă viu.

*

Acvariul așezat pe glaful apartamentului nr. 45 de la etajul cinci al doamnei Persida Ionașcu strălucea gol în lumina caldă de septembrie. De partea opusă a geamului, pe pervazul îngust, o cioară mică se așezase în popasul ei obișnuit, mâncând semințele pe care doamna Ionașcu i le amesteca din când în când cu boabe de cafea, cum citise dânsa că se face într-o rubrică din Natura și noi. Privea atent la copiii care încinseseră un fotbal la sfârșitul vacanței, ocupând întreaga străduță dintre blocuri.

Lângă pervaz, pe biroul mic, zăceau în catastif ziarele pe care doamna Ionașcu le folosea după citire să căptușească un coș de răchită în care-și ținea florile de mușețel pentru ceai sau să îmbrace lădița din lemn pentru cartofi, în care pisica Cruela își făcea nevoile.

Lângă ziare, pe birou, Cruela își lingea ritualic labele, privind cu ochi sătui cioara obraznică de pe pervaz. Alături de pisica neagră strălucea roșiatic în soare o pată mică de apă – singura urmă a existenței domnului Guvid Stăncescu pe acest pământ.