Andrei Tudor Dumitrescu

August 15, 2017

Mătura verde

Urăsc porumbeii. Îi urăsc. Sunt niște ființe tâmpite și jegoase, inutile în secolul în care trăim. Scopul lor de a fi a dispărut imediat ce Noe a salvat lumea de la înec sau, cel târziu, imediat după ce am inventat telegraful.

Sunt convins că și Noe era sâcâit teribil să calce toată ziua pe arcă prin căcații lor, să le asculte hulubăiala monotonă și, nu de puține ori, s-o fi gândit să îi cazeze într-o țepușă lungă, deasupra unui foc mocnit și să-și mai treacă zilele mâncând la ei. Probabil că, animat de acest umanism, a și trimis în pustiurile apei un porumbel, nu o vrabie, o mierlă, un uliu sau chiar o nefericită de cioară: nutrind speranța că urmările potopului nu se vor fi dus încă și că nefericitul dobitoc nu se va mai întoarce. Acesta a fost primul gest asumat de extincție, prima încercare inconștientă de a pune la încercare teoria lui Darwin.

Omul de azi este o ființă cel puțin la fel de tâmpită ca porumbeii, pentru că se încăpățânează să-i tolereze pe lângă casă, fără a judeca inutilitatea acestui animal în viața lui. Nimicim specii nobile și talentate într-ale supraviețuirii, dar suportăm în orașele noastre șobolanii, muștele și porumbeii – diferența fiind că aceștia din urmă sunt cultivați ca perlele, lăsați să-și facă de cap în cele mai poleite capitale, unde ni se cacă în cap toată ziua, amuzându-se teribil de faptul că sunt pozați și hrăniți pentru asta.

Acestea fiind spuse, nu am urât dintotdeauna porumbeii. Îmi erau indiferenți cum îi este politica unui preșcolar. Viețile noastre nu se intersectaseră îndeajuns să apreciez potențialul acestor paraziți cu ochii roșii. Dar de doi ani m-am mutat la casă. Casa are două etaje, privire spre sud, este luminoasă și mare. Într-atât de mare, încât ultimul etaj – care nu ne trebuie – a rămas nefolosit și neterminat. Pe terasa de șaizeci de metri pătrați zace numai hidroizolația gri, așteptând posacă o gresie, un deck sau, de ce nu, un lemn mai răsărit de exterior să-i îmbrace goliciunea.

Hidroizolația și porumbeii. Acești lilieci cu pene. M-au întâmpinat din prima zi cu privirile lor fixe și goale de pești și, ca-ntr-un cântecel de groază, m-au anunțat că stau și ei aici. Probabil că se împroprietăriseră de cel puțin un an, de când nemernicul de la care am cumpărat casa o ridicase. Dar casa lor nu e la mine. Casa lor este în locuința galbenă ca o lămâie a vecinului din colț care, deși avea de ales, spre deosebire de Noe, a ales să-i crească.

Doar că acești viermi cu aripi nu sunt câtuși de puțin interesați să-i umple viața de bucurie vecinului care îi crește, folosind acoperișul casei lui doar ca punct de control într-un plan diabolic de a pune stăpânire, ca o ciumă, pe întreg cartierul. În existența lor nemeritat de pașnică și lipsită de pericole, casa mea era primul regat care trebuia să cadă, fiind prea aproape și prea neapărată pentru a nu merita un minor efort cuplat cu un fâlfâit distrat din aripi. Gata, zidurile au căzut și lățeii cu cioc s-au înfipt în viața mea ca un pumnal.

De atunci contemplu consistența și coloritul măiestru al căcatului lor acid care îmi împodobește în nuanțe infinite pardoseala exterioară, tencuiala și mașina. Mai ales mașina. În timp ce-l frec cu mătura sub jet de apă pe cele mai neplăcute arșite, mă gândesc la moarte. Are vălătuci amestecați de brun și roșu, verde, vernil, ocru, puțin mov, ivoar, kaki, bronz și cognac. Atâta profunzime într-un căcat, de parcă n-ar fi căcat, ci o nebuloasă aprinsă de sfârșiturile unei supernove, gata de zămislirea unui nou sistem solar. Dar e, până la urmă, doar căcat. De porumbel.

Mașina este spălată la două zile, programul cel mai scump, cu ceruire exterioară împotriva căcatului de porumbel. Casa este spălată numai în week-end, de obicei duminica, pentru că sâmbătă vecinul îi hrănește copios și ei mă răsplătesc în consecință.

Sunt un om milos. Iubesc animalele. Dar aceste zămisliri din purgatoriu nu sunt animale. Îmi imaginez că sunt fie mișcate din sforile iadului de niște diavoli mărunți, fie că sunt de-a dreptul demoni îmbrăcați în pene, așteptând în liniște sfârșitul lumii la mine pe casă.

Am avut câteva tete-a-tete – uri cu jigodiile căcăcioase. Vi le pot povesti, deși trebuie să vă avertizez că s-au încheiat prost. Pentru mine.

Așadar, într-o zi veneam acasă. Trebuie să fi fost o zi de week-end, pentru că 1. era lumină și nu prea vin pe lumină acasă în timpul săptămânii și 2. făcusem cumpărăturile și nu prea le fac decât la sfârșit de săptămână. Din capătul străduței înguste care dă spre casa mea, văd jivinele penate împodobindu-mi casa înșirate unele într-altele la ultimul etaj ca niște gargui pe o catedrală gotică. Accelerez nebunește pe cele câteva sute de centimetri de șosea, frânez brusc în dreptul casei, țâșnesc din mașină ca o pumă flămândă și îi privesc în ochi cu o adâncă și necumpănită ură. Îmi întorc nemișcate privirea cu condescendența unor rock staruri care s-au convertit la budism. Încep să foșnăiesc dement din brațe dansul cocorului ca un maestru shaolin pe absint, cu năzuința puerilă că o să-i sperii. Mă contemplă cu aceeași indiferență seacă de la înălțimea milioanelor de ani de evoluție în urma cărora au înțeles un lucru simplu: mamifere idioate care dau din brațe nu zboară, ci se zbat cam la aceeași altitudine la care li se odihnește lor căcatul. Sunt inofensiv. Mi s-a părut chiar că îi aud hlizindu-se. Mă reped în curte, pun mâna pe furtunul lung de douăzeci de metri, îl fixez pe jet și mă îndrept precipitat și hotărât să dau un asediu final zidului casei. Mă împiedic în covrigul furtunului și aterizez în bot, pe iarbă. Bufnitura teribilă îi sperie pe cei mai slabi de înger care zboară degajat spre acoperișul vecin. Până mă deslușesc din căzătura, cotropitorii zboară înapoi în cetatea mea și mă privesc acum pieziș: le-am atras atenția. Uit de durerea bușiturii, concentrat cum eram pe acțiune și pornesc berbecele cu apă. Descopăr că aprecierea distanțelor nu e punctul meu forte. Jetul sălbatic se repede în geamul de la etajul unu, deschis oscilo-batant. Invadatorii nu așteaptă al doilea val: își deschid nepăsători aripile, lansând din pântece singurul armament pe care-l folosesc pe timp de pace sau război. Fleoșc, fleoșc, pleosc. Peste mașina mea. Și pleacă.

Aș mai putea să vă spun cum, într-o dimineață de iarnă în care ninsese proaspăt în răzbunare, mă grăbeam costumat să ajung la curte. Costum bespoke, pantofi de piele lăcuită. Fac slalom ca vulpea prin zăpadă, prea grăbit să pun mâna pe lopată. În neaua albă zăcea neclintit un zid chinezesc de căcat. De porumbel. Decid cu viteza luminii c-o să-l sar, doar că în timpul acesta aveam deja un picior în aer și celălalt scufundat în zăpadă, care mă strângea rece și udă ca o gheară de zombie. Pe scurt, toată dinamica acțiunii a fost de așa natură încât am sărit căcatul și am căzut în zăpada de dincolo de el, care mi s-a lipit ca mierea de costum, topindu-se în mașină.

Multe alte povești ar mai fi de spus, deși vă puteți face o idee despre purgatoriul care îmi face șăgalnic cu ochiul când mi-e lumea mai dragă.

Cert este că firea mea pașnică, tolerantă, civilizată, empatică și iubitoare este pusă deseori la grea încercare și atunci îmi arde de o revoluție. Așa se face că zilele trecute, când frecam brâul odată alb de compozit care îmi înconjoară casa, o epifanie mică cât o gămălie de lumină a împuns întunericul complet al deznădejdii în care disperam.

Am sprijinit de perete mătura verde, m-am dus în casă, m-am așezat la laptop și am început să scriu mecanic următoarele cuvinte:

„Dragă vecine, iartă-mă! Iartă-mă că nu am mai putut. Intru în acest fel în viața ta, astfel cum tu, poate fără voia ta, ai intrat în viața mea de doi ani de când m-am mutat în acest cartier. Înțeleg nevoia ta de a crește animale și nu judec bucuria pe care ți-o aduc porumbeii. Eu însumi sunt iubitor de animale și am două pisici.

În această notă, nu m-a deranjat câtuși de puțin când porumbeii tăi au pus stăpânire pe casa mea, nu m-am simțit lezat niciodată când și-au făcut nevoie pe casa și mașina mea, nu m-am gândit să le fac vreun rău niciun moment în care am curățat după ei, zi după zi după zi, deși erau pe proprietatea mea, iar tu ești responsabil pentru faptele animalelor pe care le crești.

Dar toate au un sfârșit. Dacă nici nu-mi trece prin cap să-ți pretind să nu mai crești porumbei în mijlocul orașului, o să te rog totuși să-ți asumi responsabilitatea animalului pe care îl hrănești. Este absolut firesc, ba chiar și legal ceea ce îți pretind. Așa cum un stăpân de câine este obligat să strângă fecalele pe care patrupedul le face pe spațiul public, tot astfel un stăpân de porumbel ar trebui să fie pentru fecalele pe care porumbelul le lasă pe proprietatea privată a altcuiva.

Te rog așadar să-ți faci timp să mă vizitezi, cam cincisprezece minute în fiecare după amiază și să faci curățenie după băieții tăi. Nu vreau să te incomodez prea tare și nici să pretind o investiție prea oneroasă din partea ta, alta decât cea fizică, de aceea îți fac cadou și această mătură cu care curăț de doi ani în locul tău.

Cu prietenie, vecinul de la nr. 44E”.

A doua zi, m-am dus la birou, am listat scrisorica, am pus-o într-o mapa transparentă de plastic, m-am întors seara acasă, am legat-o cu o sforicică roșie de mătura verde, încercând chiar să fac să-mi iasă o fundă cât de cât reușită, m-am dus la poarta crescătorului de porumbei, am sprijinit mătura cu scrisoarea de poartă, am sunat și am plecat.  

N-am dormit toată noaptea. Eram emoționat și încântat totodată, ca înaintea unui examen greu la care ai învățat. A doua zi, m-am luat cu biroul și până spre seară gândul la scrisoare, porumbei și mătura verde s-a topit în perdelele de stres prin care trec zilnic.

Ajuns acasă, mă întâmpina afabilă frumoasa mea soție:

– A venit vecinul, zice.

– Era nervos? întreb eu scurt și precipitat

– Mai degrabă amuzat. Ți-a adus mătura înapoi. A zis că n-are niciun porumbel.

– Cum?

– Că îi urăște pe nenorociți, că și lui i se cacă pe casă și-n burlane.

Mă prăbușesc pe canapea privind în gol. Kiki pleacă în bucătărie să-și pună un pahar cu vin.

– Și a mai zis c-ar trebui să te apuci de scris.